De ce se prefac artiștii în îngeri?
De ce le dau aripi de aur reflectoarele,
În cor?
Pentru că ei, fiind artiști,
Niciodată, absolut niciodată nu sunt triști.
Ei sunt doar lumini pe care Domnul
Le împarte cu noi.
Știe că omul
Are… mare nevoie de ei.
Ei, actorii,
Ne sunt un soi de îngeri păzitori
Ei știu mai presus de orice, să zâmbească
Să facă din sufletul lor focul… acela care să ne încălzească
Ne iau de mână, ne poartă prin povești
ne-nvață cum, de faci ce-ți place, în veac nu obosești!
Ba… nemuririi-i dăruiești
Și inima, și mintea, jocul, harul…
Ei, e, artiștii… sunt altarul
Vreunei lacrimi ce îți botează un obraz
ori râsului ce-ți pregătește hrană din sănătosul haz
Ei… mor prea curând,
De parcă s-ar grăbi
Ei, cei pe care parcă dintr-o altă viață-i știi,
Ei, tot mai mulți, ard în lumânări
Și scena-i mai pustie…
Cortina-i tot mai grea…
Și-n cer… aflăm, s-a mai aprins o stea
Și… încă una…
Și tot așa…
Îi numărăm, ne amintim doar să-i aplaudăm strident când ei sunt un sicriu…
Îi fotografiem hulpavi
Bolnavi
Setoși nebuni de imagini calde de la capul mortului
Că inimile noastre, dac-or fost, s-or vândut diavolului…
Ș-apoi strrigăm cât ne ține gura
Că noi iubim actorii,
Că noi…
Și-n colțul gurii bârfim cum mort-i îmbrăcat
Și ce avere lasă-n urmă…
Ce pensie avea…
Ce parcă aievea
N-ar fi muncit o zi…
Dar a avut copii?
Vai, nu, dece?! Se poate?!
Ne facem cruci nenumărate
Și facem glume prea deșarte
Că Dumnezeu își trage vreun partid
Din fețele-astea luminate
Și d-aia cheamă sus, la ordine,
Pe EI, MARII ACTORI…
Pe care zice-se, noi, mulții, îi iubim
Dar numai într-un colț de gură îi slăvim
Și-n șapte voci, atât de searbezi, îi bârfim…