De ce oare cei 7 ani de-acasă sunt tot mai rari, tot mai... puțini?!

*Imaginea ilustrează o ceremonie la un Colegiu din Alba-Iulia.

Este trist. Este trist, îngrijorător și... poate... chiar scandalos... faptul că, din nefericire, tot mai mulți dintre noi nu mai vor să accepte educația, nu mai vor să țină linia cumsecădeniei, să mai respecte principiile celor 7 ani de acasă, ignorând aproape total ideea de respect, nemaifăcând diferența între sărbătoare, ceremonie, mersul la cules de fragi sau distracția într-un club...

 

Și, să-mi fie iertat, mai GRAV este că totul își trage seva din familie, din dorința părințlor de a-și obișnui copiii mai liberi și mai neîngrădiți în principii firești, care țin de bunul simț, de ceea ce se numea cândva, în termeni populari... a-ți vedea lungul nasului... de a le da total accept la orice și oricum, ca să-și trăiască viața, zice-se... De asemenea, grav, extrem de grav este că... se pare, în multe cazuri (destule!) nici școala nu prea mai are putere (sau poate că.. nu mai vrea să aibă), sau poate că atât s-au aerisit și s-au schimbat legile cu și despre învățâmânt că s-au rarefat și s-au schimonosit, că în multe situații cadrul didactic nu prea mai are nicio putere, în sesnul absolut pozitiv, educativ, tactic, în sensul de a putea corecta elevul, de a-l călăuzi pe o acle dreaptă, coerentă, pe o cale care să dezvolte oameni drepți, corecți, respectuoși...

Am văzut (și, firește, nu am putut să tac!) în ultima vreme foarte multe situații, în diverse locuri, din capitală până în Sibiu și... unde s-agață harta în cui, copii și tineri care... din compoament îi simți că nici măcar nu au auzit de cei 7 ani de acasă și o țin așa, bucuroși că, dacă părinții i-ar pedepsi ar anunța urgent la 112 că sunt agresați, iar la școală știu că... vorba lor, profii n-au ce să le facă. Vorbesc prescurtat, sacadat, cu propoziții niciodată... dezvoltate, în care abia leagă subiectul de predicat, repeziți, râzând zgomotos la orice îi întrebi, veșnic neatenți la lecții și supărați că nu mai au voie la ore cu telefonul care era singura lor... etichetă (în baza prețului și... inteligenței... gadget-ului!)

Când îi văd pe unii (nu toți!, pentru că sunt încă, din fericire, și alte mii de copii și dascăli de nota 10) venind de ZIUA ARMATEI sau, pur și simplu, într-o zi de sărbătoare, la un eveniment sau la biserică așa cum s-ar duce să curețe la porc (dar nici aia nu știu) sau în club, mi se face rău. Mai ales când mi se face semn încet, să tac, ca să nu deranjez, să las lucrurile AȘA, că n-are sens, că acum, vezi Doamne, suntem (super)moderni, ne aliniem la Occident, la vremuri, la orice ne pică numai să ne fie comod, dar să nu forțăm lucrurile, să nu mai... EDUCĂM, că apoi părem... dictatori într-un registru sinistru. Nu-i așa.

Dar cum e acum e rău. E trist. Foarte trist. și... de-asta zic, nu tiu, așa, deodată, mi s-a făcut tare dor de Dăscălița lui Goga, de Domnul Trandafir, de bunica, și chiar și de... serbările sau excursiile la muzee din alte vremuri. Nu vorbesc despre ceremoniile pionierlor sau ale uteciștilor, vorbesc de când sărbătoream chiar și atunci, demult, 1 iunie să zicem și veneam toți, la școlaă cu haine noi și frumoase, băieții își rugau tații să le împrumute vreo cravată sau butonii la cămașă, noi veneam cu rochițe care mai de care și alegeam să ne jucăm ceva, numai să nu ne mototolim sau să ne murdărim hainele și tare frumos petreceam. Iar când trecea câte-un profesor pe hol, prin recreație pe lângă noi, ne dădeam deoparte, salutând cuviincios și ce mândri eram dacă primeam în schimb o mângâiere pe creștet... Era un soi de dar, de binecuvântare... și uite, am crescut. Am ajuns medici, avocați, cercetători, ofițeri, actori, chiar și agricultori, fermieri, sau jurnaliști...

Să dea Domnul ca și tinerii de azi să își croiască drum fain și drept în societate!

 

Dacă îți place să știi ce se întâmplă în Sibiu și în județul Sibiu, dă-ne un LIKE pe pagina SIBIUNEWS de pe FACEBOOK!

alis reclama 420x300

Anunt Facebook

ziare ziare.org