22 decembrie 1989. România. Revoluție (… sau lovitură de stat?!). Cum ar fi, cum ar fi fost, din inima, din trupul neamului ăsta, a curs sânge și s-au înălțat cruci. Peste 1100… Cel puțin așa rețin mărturiile vremii. 22 Decembrie 1989. apogeul momentelor încrâncenate ale unei schimbări… așteptate, dar, oare, împlinite?! A fost crunt atunci, a fost moarte, au fost lumânări, speranțe, promisiuni…
După 28 de ani, din nefericire, comemorăm acele zile, cu gândul la eroi, la ceea ce ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat… Ne întrebăm sau… nu dacă am mers mai departe către azi, către mâine, pe un drum drept sau nu… sau nu ne întrebăm nimic. Mai bine dăm o fugă la mall sau ne facem rezervare la fast-food, în ziua de Crăciun. Privim mai mult din întîmplare sau curiozitate (pentru a avea apoi ce să bârfim) la ceremoniile televizate sau fotografiate prilejuite de comemorări și ne uităm aten cine (dintre oficialități) ține și cine nu ține de colivă… Noi, oricum, suntem prea cupați în a duce noi, noi, înșine, o candelă sau o floare la morminte, la monumentele din centrul orașului, lângă care vara ne fotografiem pruncii în chiloței, să vadă prietenii pe facebook cât de cald e pe la noi…
28 de ani. 28 de ani cât o viață de om, la urma urmei… 28 de ani de istorie… de început de… epocă pe cre nu știm dacă e bine sau avem dreptul s-o numim democrație, tranziție sau cine știe cum…
Dar până a fi în stare să răspundem și să ne privim în oglindă, ne-ar face bine pe dinăuntru să punem o floare la un monument și să ne gândim o clipă, o zi, o… viață pentru ce au murit atunci copiii, frații, părinții noștri…
