…Poveri de ani adună sufletul de dascăl,
Călătorind prin timp, cu gândul la Copii
Uitând de el, uitând de alte griji,
Sperând că ei frumos s-or împlini !
La baza sculpturii caracterului şi sufletului fiecăruia dintre noi, bogat sau sărac, celebru sau nu, se află un dascăl. Iar primul dascăl care ne sculptează caracterul şi sufletul este, neîndoielnic, învăţătorul. Când spui şcoală, în mintea fiecăruia dintre noi apare chipul învăţătoarei sau al învăţătorului.
De când au apărut primele şcoli în spaţiul românesc învăţătorii şi mai apoi toate cadrele didactice au sărbătorit în 30 iunie Ziua Învăţătorului (conform Legii 289 din 2007)
. Profesorii, educatoarele şi învăţătorii din România s-au simţit onoraţi să fie serbaţi şi felicitaţi de ziua apostolilor în fiecare an. Şi an de an, chiar de ziua apostolilor, li se aduce aminte că au cea mai nobilă misiune pentru care merită făcute orice sacrificii asumându-şi apostolatul. Ziua Învăţătorului a fost atât de împământenită încât şi regimul comunist a păstrat-o la 30 iunie.
Probabil că din raţiuni practice Legea nr. 289 din octombrie 2007 a statornicit data de 5 iunie drept ziua de sărbătorire a modelatorilor de caractere. Nu ştiu dacă reprezintă cea mai fericită alegere, dar important este ca, fie pe 5 iunie, fie la finele lunii, naţiunea românească să-şi arate pe deplin recunoştinţa, preţuirea faţă de educatori, învăţători, profesori, supranumiţi dascăli, apostoli. Aristotel scria că: „Cei care educa copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă…”. În mesajul Tronului către un congres interbelic al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, Regele spunea: ,,Dacă soarta nu m-ar fi pus acolo unde sunt, aş fi fost învăţător.”
Nu sunt dascălii altfel nici azi. Aşa au fost învăţătorii dintotdeauna, iar regii vor visa mereu să fie învăţători…
În 1923, la un congres al lor, învăţătorii au fost numiţi “cei bogaţi în lipsuri, în îndatoriri si iubiri de moşie”.Au trecut de atunci mulţi ani, iar proporţia se pare că se păstrează… În cartea Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, Augusto Cury arata că: „Dacă societatea ar plasa educaţia în centrul atenţiei, închisorile ar deveni muzee, poliţiştii ar deveni poeţi, iar psihiatri ar deveni muzicieni…”. Acum, când banul primează în faţa celorlalte valori, nimeni nu mai consideră o mândrie să fii dascăl. Şcoala nu mai este ce a fost odinioară, dascălii sunt intimidaţi, şantajaţi, sfidaţi de autorităţi, puşi în conflict cu alte categorii sociale, nu mai sunt respectaţi de elevi şi uneori nici de părinţii acestora.
Azi, și nu doar… AZI, să ridicăm mâna- bunăoară, din banca… vieții, așa cum e ea- și să răspundem prezent dinaintea dascălilor. Să-i ascultăm cu luare-aminte, să-i cinstim și să ne străduim la rândul nostru să le fim cuminți discipoli. Ei ne-au pus întâia dată creionul și abecedarul în mână, ei ne-au arătat țara pe hartă, îndrumați de dumnealor am desenat prima mașinuță, primul fluture… Iar la serbări am fost pitici și flori, Zâna primăverii ori Moșul din Ridichia Uriașă.
Cinste lor!
LA MULȚI ANI!
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
„Ce mâini frumoase are domnişoara!”
…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.(DĂSCĂLIȚA, de O.Goga)
