653 de ani de istorie: „Avrigul îi de une îi Lazăr Gheorghe cari îi aici, în piatră. Pe une vine? Apăi Avrigul îi lângă inima Țării, acolo vine”

images_foto_092017_AVR

„Astăzi este despre Avrig căci Avrigul, localitatea de lângă inima Țării, împlinește 653 de ani de la prima atestare documentară… cunoscută. Nu este ziua de naștere căci nimeni nu știe când s-a fondat Avrigul. 
Luna septembrie este una bogată pentru istoria Avrigului, este luna comemorării lui Lazăr, (d. 17 sept.1823), este luna în care s-au dat lupte grele în Capul Dealului și la Cetate – în cadrul campaniei Sibiu-Câineni, din 1916, este luna în care s-a aflat verdictul definitiv- în favoarea avrigenilor – în lupta pentru Muntele Suru, este luna primei atestări documentare a localității, este …

Pomenită cu numele de „Affrika” (probabil o…transcriere – nu traducere – în germană a numelui Avrig, ) localitatea apare într-un document în 19 septembrie 1364, când este aleasă, ca fiind localitate neutră, ca loc pentru soluționarea unui diferend între două localități vecine Sibiului.
La momentul atestării nu era un sat prăpădit ci o localitate închegată, cu o comunitate de sași și biserică de piatră și cu populație preponderent românească, dar cu o biserică mai mică (din lemn probabil).
Avrigul a ost o localitate în care a lipsit exploatarea nobiliară ceea ce a dat un impuls sporit dezvoltării față de satele învecinate. Aceeași lipsă a exploatării nobiliare , dar și pământurile aflate în proprietatea obștii satului a făcut localitatea ospitalieră pentru românii refugiați din diverse sate sau… vremuri. De teama „uniației” s-au refugiat aici locuitori din Veștem și a rămas mărturie nume de stradă (Veștemeni), de teama războaielor austro-turce s-au refugiat aici români din Țara Românească ( Conscripția fiscală a Transilvaniei din 1750 îi menționează), forțați de Diktatul de la Viena s-au refugiat aici români din Bucovina și Basarabia, unii au plecat după război alții au rămas definitiv– de teama foametei s-au refugiat aici copii din Moldova, unii s-au întors la casele lor, alții au rămas aici, iată doar câteva exemple. 
653 de ani de atestare, dar mult mai mulți după urmele de locuire. Sașii s-au așezat aici – doar câteva familii- în secolele XII-XIII, dar dispunerea parcelelor și a gospodăriilor arată că satul exista deja atunci și numărul familiilor de „băștinași” era mult mai mare… și așa a rămas de-a lungul timpului. Cele două comunități au conviețuit împreună, după reguli comune, păstrându-și însă fiecare identitatea.
Diploma andreiană amintește în zonă – la așezarea sașilor – vlahii și bissenii (românii și pecenegii), așa va fi fost, probabil și la Avrig. Chiar numele “Avrig” ridică multe semne de întrebare în privința originii sale. În mod cert nu este nici săsesc nici maghiar, cercetătorii atribuindu-i apartenențe turanice sau tracice. 
Lipsa iobăgiei la Avrig a dat posibilitate locuitorilor să-și administreze terenurile și pădurile, să stăpânească munții care aparțineau localității.
Despre Avrig se spune că era de pe vremea uriașilor care i-au ajutat pe avrigeni să-și construiască cetatea. Despre avrigeni se spune că erau daci, vecinii – în special sebișenii – le spuneau pînă mai ieri „daci”. Se spune că undeva în munții stăpâniți de avrigeni uriașii au lăsat o poartă, „Poarta Mare”, ascunsă, doar de ei dacii știută și că prin poarta aceea s-au retras mai întâi uriașii apoi o parte din daci. Restul, cei care au rămas trebuiau să păzească poarta și locul… și l-au păzit așa de bine că, situați între două mari moșii mari, avrigenii au reușit să-și păstreze pământul și să nu fie niciodată robiți : avrigenii nu au fost niciodată iobagi.
Se mai spune că o dată la 100 de ani venea un dac, prin Poarta Mare, să-i numere pe ai săi, să vadă câți au mai rămas așa, daci. O dată, la o astfel de venire Dacul a văzut un străin printre ai săi (unul ce se însurase cu o avrigeancă) și l-a întrebat: „Cine ești tu străine, de unde ai venit și ce cauți printre ai mei?”, iar străinul i-a răspuns isteț: „Sunt din Sebiș Dacule, am venit să-mi caut un nume și știu că aici îl voi găsi”. Dacul i-a răspuns împăcat: „Atunci așa să fie Sebeșanule!” și așa i-a rămas numele omului, „Sebeșan”. A fost prima breșă.
Acum, la atâtea secole de existență „certificată” ne gândim la oamenii de demult, cei care au construit Avrigul, la vremurile grele prin care au trecut și ei și satul, la cât de încăpățânați au fost, dar cât de deschiși pribegilor. Se spunea despre ei că sunt daci, că sunt greu de urnit de acolo ca bolovanul, că sunt mândri și zgârciți. Vecinii le puseseră aceste însușiri într-o strigătură de batjocură care însă în timp a devenit una de laudă, căci tenacitatea, statornicia și zgârcenia au devenit virtuți care i-au făcut să supraviețuiască vremurilor:
„Avrigeanu-i avrigean, 
Dacă-i dac și bolovan.
Dacă-i cu căciulă noauă,
Tri păpări din doauă oauă”.
“De unde ești bade? 
– Io? Îs din Avrig.
– Din Avrig? Dar pe unde vine și Avrigul ăsta? Pari ardelean.
– Îs. Șî avrigean. Avrigul îi de une îi Lazăr Gheorghe cari îi aici, în piatră. Pe une vine? Apăi Avrigul îi lângă inima Țării, acolo vine.
– Vrednici ardelenii, bade.
– Vrednici, vrednici, drept-îi, șî avrigenii.”
(dialog lângă statuia lui Lazăr din fața Universității București, iulie, 1974)”.

File din istoria AVRIGULUI. Un oraș de… petse 6 secole și jumătate aici în inima țării. File de istorie păstrate cu taină și duh de doamna Maria Grancea, custodele Bibliotecii și Muzeului din Avrig. Citiți, dar și puneți la inimă…

 

sursa foto: Maria Grancea

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: