Bătrânii spuneau că limba noastră-i ca o duminică. Așa a fost, cu moșnegii săi, cu basmele, cu duhul vorbelor de altădată, cu straița și desagii plini de bucate, cu maramele cusute parcă de mâini de îngeri, cu vioiciunea cântului străvechi și cu înțelepciunea zicătorilor, cu sara bună, cu Doamne-ajută spus în chip de salut ori de noapte bună, cu Rusaliile, slana, cașul, pita, cucuruzul, cu șurțele, cămeșoaia, cătrința, laibărul, cu potecile satului, cu vetrele și fânul cosit…
Ori cu veșnicia cântată de Blaga și cu Dăscălița lui Goga…
Un grai cuminte, ca un leagăn de copil, un grai care ne-a învățăat cândva să ne fie dor și să ne cuminecăm cum e datul, duminica la biserică.
Dar vezi, acum ni-i nu știu cum, parc-a rușine să mai grăim în rostul moștenit. Ne-am domnit, ne-am… englezit, ne-am… computerizat. De dragul modei care vine, trece… și parcă ni-i comod să uităm sau chiar să ignnorăm pitorescul limbii în care odinioară citeam Frații Jderi sau Amintiri din Copilărie.
Acum sheruim știri și show-uri, dăm laikuri și pocim deopotrivă și englezeasca de calculator, dar mai cu seamă duminica propriei noastre ființe: graiul strămoșesc. Să nu cumva să ne dăm de gol că undeva, adânc, suntem neam de straiță. *(că, de fapt, suntem la origini, cei mai nobili oameni de pe pământ- ȚĂRANI)