Adio, iarnă! Vin “Zilele Babelor”

În tradiţia populară românească, Dochia este o divinitate agrară aflata la vârsta batranetii, care moare şi renaşte simbolic, identificată cu zeiţa Diana din Panteonul român şi cu Hera şi Artemis din Panteonul grecesc. Numele l-a preluat de la Sfanta Evdochia din calendarul creştin, sărbătorită la 1 martie.

Se spune că Sfânta Evdochia a fost o femeie foarte frumoasa si bogata care si-a schimbat viaţa de mare desfrânată păgână după ce a cunoscut credinţa creştină. A murit ca femeie de lume şi a înviat ca lumină a lumii, trăitoare a dreptei credinţe, în final având parte de o moarte martirică. Astfel, Biserica o aşează în rândul sfinţilor. Întrucât ziua de prăznuire s-a suprapus peste ziua de celebrare a Anului Nou agrar, oamenii au dat divinităţii agrare numele sfintei. Românii nu-i spun însă Sfânta sau Muceniţă ca în calendarul bisericesc, ci „Baba”, o femeie care aduce zilele urâte de la începutul lunii martie- numite Zilele Babei, se cearta cu ciobanii si nesocoteşte puterea zeului Marte.

Fiica lui Decebal

Dochia ar fi fost, cum spune datul, fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmărită fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlău, împreună cu oile. Este ajutată de Maica Domnului, care, în încercarea de a o salva, o preface, cu turmă cu tot, într-un conglomerat de stânci (in masivul Ceahlau).

Lecţia primăverii

O altă variantă povesteşte despre Baba Dochia cu un fiu, pe numele său Dragobete, care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei.

Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Iisus Cristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea.

Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit, şi-a îndreptat paşii spre casă, dar nu a fost primită bine.

Soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că Mărţişor, cum îl numise fata pe Iisus, nerecunoscându-l, era iubitul ei.

După această întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă ca primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea?

Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat: ningea şi totul începuse să îngheţe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră şi poate fi văzută şi azi, sus, pe Ceahlău, mărturie vie a acestui mit românesc.

Mistere antropomorfe

Asemenea stânci antropomorfe, ca stânca Dochiei şi oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la Carpi, la dacii liberi din Carpaţii orientali.

Mihail Sadoveanu: „Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară, pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii, când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor”.

Vasile Pârvan: „Pe urmele unei informaţii aduse de un lexicograf, s-a pus problema existenţei la geto-daci, a unei zeităţi feminine a pământului, soţie a lui Zalmoxis: zâna Dochia”.

Gh. Muşu: „În ceea ce priveşte Stânca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale”.

Zilele babelor

Tradiţia spune că primele nouă zile din luna martie reprezintă Babele, perioada care marchează ieşirea treptată din iarnă şi instalarea primăverii. Capricioase, pentru că iarna nu a trecut de tot, sau călduroase, pentru că vine primăvara, aceste zile sunt şi astăzi respectate, mai în glumă, mai în serios. Fetele sau femeile îşi aleg dintre acestea o zi, iar cum este vremea în ziua aleasă, astfel este şi caracterul sau firea celei vizate. Dacă ziua aleasă este frumoasă și caldă sau însorită, atunci Baba va fi veselă, iar dacă este o zi posomorâtă, atunci Baba este supărată şi capricioasă. În unele zone, pentru a nu „ghici” cum va fi vremea, Baba este aleasă în funcţie de ziua de naştere. Astfel, dacă persoana este născută în ziua de 10, se face calculul: 1+0=1, iar ziua aleasă va fi 1 martie.

După încetarea Zilelor Babei, numite în Transilvania şi Vântoase, încep Moşii numiţi şi Sfinţi sau Samti. Babele sunt considerate rele iar Moşii sunt buni.

Astăzi… chiar dacă puţini îşi mai amintesc sau mai cred în pitorescul acestor tradiţii profunde, cel puţin ne putem aminti şi ne putem bucura că ici-acolo, mai trăiesc  (poate ultimii…) meşteri vrednici care fac cojoace şi ţes ca-n vremurile când bunii noştri mai credeau în Baba Dochia…

Aşadar, luaţi-vă rămas bun de la Baba Iarna şi întâmpinaţi cum se cade… Zilele Babelor.