Nu pot să îmi închipui Franța cât un cimitir. Nu pot să îmi închipui Franța fără Charles Aznavour , sau tăcută, fără chansonete, trecând dintr-un doliu într-altul, doar pentru că terorismul acaparează, ucide, anihilează, stăpânește. Nu pot să îmi închipui Franța atât de înlăcrimată, fără promenade, valsuri, teatru… nu-mi pot închpui, nu vreau să văd Franța și nici Europa sub papucul scorojit dar otrăvit al grupărilor teroriste.
Azi e despre moarte. A câta oară. Am tot scris azi… despre ce s-a întâmplat în Franța. Am scris cu intența de a vă ține la curent și a vă arăta imaginae completă a ceva ce, al drept vprbind, ne amenință pe toți. La urma urmei, puteam fi oricare dintre noi acolo, în vacanță ori poate avem acolo prieteni francezi, rude, colegi…
Am scris pentru că din ceea ce am citit și eu, al rândul meu, din imaginile și știrile venite la cald pe agențiile internaționale îmi dau seama că… moarte începe să facă parte din cotidian. Într-atât de dur, încât și plânsul și groaza tind să devină un soi de… mic dejun sau cină…
Azi despre moarte. Încă o dată. A câta oară?!? Ați văzut vreodată 2 morți la un loc (să zicem, într-un accident sau în urma unei incendiu?) Dar 80? Grămezi, la propriu, de răniți, călcați de un singur tir?!? Nici în cele mai terifiante filme horror nu sunt astfel de scene. Vă imaginați așa ceva? Nu, nu aveți această capacitate… mintea umană e depășită de realitate. De groază… Nu cumva e prea sărac cuvântul ăsta? Cred că, la drept vorbind, nu avem în dicționar vreun cuvânt ca să redea cu exactitate așa teroare, așa durere… Pentru că, din păcate, unii țin înadins să depășească orice limită a RĂULUI.
Surse foto: www.cancan.ro