Un obicei important de primăvară este Sângeorzul (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie). În Mărginimea Sibiului, sărbătoarea este una a ciobanilor, marcând principalul moment de explozie a vegetaţiei şi urcatul oilor la fâneţele de sub munte.
Pe vremuri, de Sângeorz, se tocmeau ciobanii pentru vărat la munte, până la Târgul Poienii (20 septembrie). Urmează Ispasul (a doua jumătate a lunii mai), când proprietarii îşi însemnau oile. Oile erau „bătute” cu leuştean, ca să nu le strice strigoii. Acum ciobanii petreceau ultima data; pentru că la 1 iunie urcau cu oile în munte.
Aşa cum aflăm de la prof dr Ilie Moise, de la catedra de Etnografie şi Folclor a ULBS, în calendarul popular, San-George este considerat a fi un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi al oilor, el fiind identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac. În spiritualitatea populară, sfântul purtător de biruinţă este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru – Sâmedru (popular), între cele doua divinităţi existând o înţelegere cosmica, facilitată de divinitatea supremă. Bătrânii spun că atunci când se aud primele broaşte cântând, San-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide vara, el fiind considerat Cap mare de primăvară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor (numele Gheorghe îşi are rădăcinile etimologice în cuvântul „gheorghios” (greaca veche) care înseamnă ţăran, truditor al pământului) şi închizătorul anotimpului friguros.
Potrivit tradiţiei, în ziua praznicului, după slujbă, în biserici, credincioşii primesc flori de liliac.
De asemenea, porţile gospodăriei trebuie împodobite cu ramuri cu muguri de salcie, pentru că planta are în această zi puteri magice şi-i apără pe gospodari de boli şi de pagubă.
Tot acum, oamenii se cântăresc; prin acest ritual, ei sunt convinşi că vor fi sprinteni până la anul, când ritualul se înnoieşte tot în ziua de Sfântul Gheorghe.
