Brânza, tuica şi bulzul uriaş. Praznicul de căpătâi al Răşinarilor…

Brânză şi-o ţâră de rachiu, aşa, să fie petrecerea… botezată. Și nu lipsește jocul şi cântecul şi… răşină de neîntrecuţi răşinari într-ale vechilor şi nealteratelor tradiţii.

Festival… aşa, în vorbe din astea fandosite. Praznic de zile mari, aşa mai pe limba răşinarilor care ştiu una bună: cum mijeşte a toamnă, cum pornesc mioarele la vale, e loc de joc şi de cântec… viu, aşa ca-n vremuri bune…

La loc de cinste stau brânza şi ţuica, neîntrecute-n pântecul lor plămădit a tainică aromă de mărgineni. Ca să nu mai vorbim de bulzul de metri intregi. Ca o revărsare a belşugului, a poftei localnicilor de a omeni toată suflarea cu cuibul de soare rostit în făina de porumb şi-n brânza ce a dus numele Răşinarilor peste mări şi ţări…

Răşinărenii au păstrat de milenii o ocupaţie ancestrală şi anume oieritul. În munţi se cresc rase de oi ce pot concura cele mai bune rase existente în europa.Din strămoşi s.au transmis tradiţiile legate de transhumanţă, precum şi multitudinea de activităţi conexe: creaţii vestimentare unice, confecţionarea obiectelor casnice cu specific local, construcţii renumite. Creşterea anumalelor şi păcurăritul(păstoritul) sunt la Răşinari favorizate de păşunile bogate din vatra satului, fâneţe. Ele au adus în timp venituri substanţiale locuitorilor comunei. Alături de oierit, se mai cresc bovine, porcine, caprine şi creşterea măgarilor folosiţi ca animale de povară.
Oieritul a fost practicat de către răşinăreni şi de-a lungul istoriei, rerezentând un mijloc de câştigare a existenţei foarte bun.
Până în a doua jumătate a secolului XIV-lea este probabil că s-a practicat un păstorit de pendulare între vatra satului şi păşunea alpină (formă care a existat mereu), dar în veacurile următoare amploarea acestei ocupaţii a impus lărgirea spaţiului pastoral şi în munţii de pe versantul sudic al Carpaţilor meridionali, pe teritoriul Ţării Româneşti în cadrul fenomenului de transhumanţă care a avut largi implicaţii de ordin social şi economic în viaţa comunităţii.

Spaţiul pastoral de care au beneficiat oierii răşinăreni în cadrul teritoriului aşezării lor l-au constituit vatra satului şi hotarul său, zona fâneţelor cu sălaşe şi colibi precum şi păşunile alpine din munţii comunei. El a fost creat în decursul secolelor prin defrişarea pădurilor pretutindeni unde terenul a permis. Pe culmile domoale ale platformei inferioare şi pe versanţii slab înclinaţi pădurile de foioase au fost înlocuite cu păduri şi fâneţe, iar pe platforma mijlocie au fost creat poiene pentru amplasarea stânilor.
Cea dintâi componentă a spaţiului pastoral o constituie păşunile comunale de pe vaile Râului Caselor, Stezii, Valea Dobrii, Izvor unde sunt păşunat vitele cornute (vaci, bivoliţe) cu lapte, organizate în ciurde, readuse în fiecare seară acasă.
Zona fâneţelor (600 – 1200 m altitudine), aflată în proprietatea particulară este situată în: Sibişel, Valea Muntelui, Capul Drumului, Fâsărel, Valea Dobrii, Dosul Albului, Dârjani, Ghihan, Lungu, Strâmbu, Vălari, Buru, Fraga, Tărtabe, Runc, Dealui Secului, Valea Plaiului. În zona sălaşelor şi colibelor în timpul verii se pregătea nutreţuri pentru iarnă şi se practicau chiar şi unele culturi agricole.
Păşunatul pe fâneţe era îngăduit doar între 23 aprilie – 1 iunie şi după 15 septembrie când coborau turmele de la munte.
Zona alpină (peste 1700 m altitudine), pe păşunile montane ale munţilor comunei: Cânaia, Şerbănei, Rozdeşti, Bătrâna Mare, Bătrâna Nică, Grosu, Iujbea, Negovanul Mare, Negovanul Mic, Oteag, Conţul Mare, Conţul Mic. Aceşti din urmă cinci munţi au intrat în proprietatea Răşinarilor în 1937 prin reforma agrară înfăptuită în perioada interbelică. Ei apartinusera Universităţii săseşti şi fuseseră mereu folosiţi prin închiriere de către răşinăreni.

În perioada interbelică răşinărenii îşi vărau turmele şi în munţii Făgăraş (Avrigel, Bâlea, Valea Doamnei, Arpăşel, Albota, Izvorul, Ucea Mare), în Vâlcea (Coasta Câinenilor), Argeş (Grebleşti, Titeşti, Olanu, Boişoară).

Specii şi rase de animale.

– Ţurcana (bârsana) este cea mai frecventă. Are o talie mai înaltă, e rezistentă la frig, boli şi la drumurile lungi ale transhumanţei, fiind capabilă să străbată zilnic 20 – 30 km în „drum de porneală” (păscând). Este productivă în ce priveşte laptele (din care se prepară, în special brânza de burduf), dar lâna ei lungă, aspră şi grosieră este calitate inferioară.
– Ţurcana din Mărginimea Sibiului este cea mai frumoasă şi cea mai productivă, specialiştii numind-o „ţurcană precoce” sau „ameliorată”. În ce priveşte culoarea lânii ţurcanele pot fi albe, negre, brumării şi seine. Uneori se împerechează cu caracul.
– Ţigaia. („mocăneasca”) dă o lână superioară calitativ şi producţii ridicate de carne şi lapte. Oile au un corp bine proporţionat, gâtul scurt, picioare vânjoase iar la berbeci coarnele sunt sucite în spirală. Lâna e scurtă, moale şi creaţă.
– Stogoşa este rezultatul încrucişării dintre ţurcană şi tigaie.

După 1920 s-au îmulţit oile negre pentru pielicele de miel negre, iar în a doua jumătate a secolului XX s-au adus şi berbeci de rasa karakul şi astrahan.
Numărul oilor, care atinsese cifre impresionante, depăşea un milion, la mijlocul veacului al XIX – lea, a scăzut simţitor, astfel încât la 1899 mai erau 10.429 capete, înregistrându-se o creştere în al doilea deceniu al secolului trecut când s-a ajuns la 35.000 capete. În perioada 1920 – 1940 existau 150.000 de oi declarate, real fiind, după unele aprecieri, 30.000, iar după al doilea război mondial mai erau 21.000 (în 1948) şi 14.964 în 1955. În 1957 satul avea 16.000 oi, în 1959 numărul lor era de 12.085, ajungând în 1960 la 17.645 capete, conform unor date aflate în dosarul nr. 346 din arhiva Primăriei. În anul 1982 existau 18.000 oi, în 2002 numărul lor sporise cu 50%, iar în 2004 satul avea 40.000 oi. În prezent în localitatea Răşinari există 157 propritari de ori iar numărul de ovine staţionare este de 33977 din care 30145 sunt femele iar 3832 berbeci.

ACTIVITĂȚI PRODUCTIVE

Activităţile productive legate, în principal, de preparatul produselor lactate (caş, urdă, brânză de burduf, telemea) încep chiar în timpul primăvăratului pe hotar şi se continuă mai apoi, pe durata şederii în zona de fâneţe, preparându-se doar telemeaua. La munte, unde se înregistra cea mai intensă activitate productivă, se prepara brânza de burduf după tehnologii tradiţionale cunoscute de sute de ani, utilizându-se un instrumentar de mare simplitate.
Dacă la muls, făcut de trei ori pe zi până la 1 august şi numai de două ori după aceea această dată, participă şi ciobanii, prelucrarea laptelui şi obţinerea produselor este atribuţia exclusivă a baciului care putea fi un angajat anume un proprietar cu rândul la lapte care începea cu cei care avea cele mai multe oi.
Împărţirea produselor între proprietarii asociaţi se face în mai multe modalităţii:
a) Cântărirea periodică a produselor obţinute şi împărţirea în raport de numărul de oi.
b) Măsuratul laptelui cu „ţancul”, gradat în „copuri” socotite a 2 litri fiecare şi găleţi corespunzătoare a 10 copuri.
c) Prin înţelegere prealabilă, stabilindu-se 2-3 copuri de oaie în perioada de maximă intensitate a lactaţiei şi se repetă dacă si-a luat fiecare câte un rând, iar dacă lactaţia scade se ia numai un cop. Când acesta este extrem de scăzut brânza rezultată se împarte pe număr de oi.