În vâltoarea cu „spume şi clăbuci”- după cum recunosc chiar unii dintre politicieni, care acuprins în ultima vreme societatea românească, pare că ne-am abrutizat, şi ne dăm în vânt după orice „strategie” sau „show” politic şi mediatic care, de fapt, ne schimonoseşte şi ne dezumanizează, într-atât încât ne orebeşte şi nu mai suntem, nu mai vrem, nu mai putem să fim atenţi atunci când e vorba de valori, de exemple, de lecţii de viaţă. Preferăm să stăm asemenea dulăilor pe căldură nemişcaţi în faţa manelismului afişat de tot ceea oferă mare parte din clasa politică sau de vedetele de carton.
Iată însă că la doi paşi de noi, printre noi, trăiesc OAMENI buni de pus în ramă. Sau într-un soi de Evanghelie din care să gustăm mierea celor mai frumoase ore de patriotism. Un exemplu este şi acela al lui Carol-Teodor Peterfi, unul dintre ofiţerii de carieră care a studiat şi la Sibiu, pe băncile Şcolii Militare de Chimie, şi căruia, Observatorul Militar i-a rezervat deunăzi un spaţiu amplu. Mai cu seamă că acest român este LAUREATUL PREMIULUI NOBEL PENTRU PACE.
„Un fapt uimitor, prea puţin mediatizat: ofiţer în rezervă, Carol-Teodor Peterfi a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2013, ca membru al OPCW – Organisation for the Prohibition of Chimical Weapons. Cum a obţinut distincţia şi ce înseamnă ea pentru un fost absolvent al sistemului de învăţământ militar, vedeţi din acest interviu exclusiv acordat săptămânalului „Observatorul militar” şi revistei „Viaţa militară”.
– Domnule Peterfi, ca membru al OPCW (Organisation for the Prohibition of Chimical Weapons), aţi primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2013. Dar înainte de asta, nu chiar foarte demult, aţi lucrat în armata română. Îmi puteţi povesti, pe scurt, drumul dumneavoastră de la un orizont la celălalt?
– Premiul Nobel pentru Pace, primit de OPCW, a fost o surpriză pentru toată lumea. O organizaţie mică şi oarecum necunoscută răsturna „pronosticurile” din domeniu. Totul s-a clarificat odată cu anunţarea motivaţiei: „pentru întreaga activitate în care s-a reuşit distrugerea aproape în totalitate a unei categorii de arme de distrugere în masă, şi anume, arma chimică”.
Cariera militară mi-am început-o în 1982, la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza. În 1986, deşi conducerea liceului îmi acordase dreptul de a susţine examenul de admitere la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Chimie, am decis să merg la Şcoala Militară de Chimie din Sibiu. Motivaţia a fost de fapt o încăpăţânare personală de a nu renunţa la sportul preferat, atletismul. Am intrat primul şi am terminat cred că al 3-lea în promoţia de chimişti. Având dreptul de a alege, am avut ca opţiuni Sibiu, Timişoara şi Bucureşti. La Sibiu nu au fost locuri şi aşa am ajuns în vara anului 1989 în Timişoara, la Compania 245 Protecţie NBC a Diviziei 18 Mecanizate „Decebal”. Am lucrat 10 ani în Timişoara cu o întrerupere de un an, când am fost mutat la Caransebeş. În această perioadă, am îndeplinit diferite funcţii la nivel de pluton, companie şi, prin cumul, la brigadă. După prima mea misiune internaţională, desfăşurată la Câmpulung şi în Ungaria, mi-a fost oferită o poziţie în cadrul Şcolii de Aplicaţie pentru Apărare NBC. M-am mutat la cerere în această şcoală, în decembrie 1999. După 4 ani de activitate şi multe împliniri în instituţia fanion a Apărării NBC, am fost admis la Academia de Înalte Studii Militare (ulterior, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”), Facultatea de Comandă şi Stat Major. Am absolvit în 2005, clasându-mă al 5-lea în promoţie, media mea de absolvire fiind mai mare decât cea a şefului de promoţie al anului anterior. Am fost o grupă „foarte tare” aşa cum ar zice „generaţia Facebook”. Repartiţia a fost o surpriză. Când am intrat în Aula Magna, pe tabla cu locurile de repartiţie era deja înscris un nume, al meu. Fusesem repartizat în SMG, la Centrul Operaţional de Conducere Militară, transformat ulterior în Centrul Naţional Militar de Comandă. Am părăsit SMG-ul în 2008, pentru a lucra ca lector/instructor în cadrul Colegiului Baltic de Apărare din Tartu, Estonia. La sfârşitul anului 2010, din cauza constrângerilor financiare impuse de apariţia crizei în România, coroborate cu câteva din frustrările profesionale personale (amânarea avansării, deşi îndeplineam toate condiţiile, posibilitatea desfiinţării funcţiei din cadrul Colegiului etc.), am decis să-mi depun candidatura pentru un post într-o organizaţie internaţională.
Spre surprinderea mea, două din trei organizaţii internaţionale la care mi-am depus CV-ul s-au arătat imediat interesate de competenţele şi calificările mele. După examenele şi interviurile de rigoare, am fost selectat de OPCW pentru a lucra ca ofiţer cu protecţia şi siguranţa în muncă (pentru arme chimice) – Health and Safety Officer (Chemical Weapons). După selecţie, OPCW a cerut Ministerului Apărării Naţionale un punct de vedere privind posibilitatea secondării mele pe timpul contractului. În viziunea OPCW, a seconda înseamnă încetarea temporară a raporturilor de muncă dintre angajatorul iniţial şi persoana secondată, OPCW preluând toate îndatoririle acestuia din urmă privind salarizarea, educaţia, echiparea etc. Totuşi, în vederea unui bun transfer de cunoştinţe către statele membre, OPCW cere ca, după terminarea contractului, experienţa dobândită de cel secondat să fie utilizată în structurile angajatorului iniţial sau structuri similare. Cu alte cuvinte, MApN înceta orice plată către mine, dar se angaja să-mi ofere o poziţie în structurile sale după încetarea contractului cu OPCW. Din nefericire, rapoartele mele prin care ceream această secondare s-au lovit probabil de o legislaţie inflexibilă şi de lipsa de experienţă în domeniu a factorilor de decizie din MApN. La momentul respectiv, răspunsurile primite s-au rezumat mai mult la o formă de evitare a situaţiei decât de rezolvare pozitivă a acesteia, toate fiind de genul „nu avem o legislaţie care să ne permită secondarea dumneavoastră în condiţiile OPCW”, „ministerul nu consideră poziţia ca fiind de vizibilitate pentru România” etc. Deoarece MApN nu a acceptat nici varianta de a încheia de comun acord contractul, motivând că (scuzaţi-mi lipsa de modestie) sistemul militar nu ar trebui să piardă un ofiţer cu experienţa şi educaţia mea, singura decizie viabilă rămânea demisia. Deoarece OPCW ceruse prezenţa mea, începând cu 2 ianuarie 2011, raporturile mele de muncă cu MApN au încetat cu o zi mai devreme, prin demisie (data depunerii demisiei fiind 24 decembrie 2010). După doi ani şi jumătate în care am lucrat ca Health and Safety Officer (Chemical Weapons), în februarie 2013, pentru a răspunde noilor nevoi operaţionale, am fost transferat pe funcţia de inspector (specialist în arme chimice). Din acel moment particip la toate tipurile de misiuni legate de regimul de verificare impus de Convenţia de Interzicere a Armelor Chimice. La momentul decernării Premiului Nobel pentru Pace din 2013, eram undeva pe ruta Beirut – Damasc, în prima mea misiune pe teritoriul Siriei.
– Iar acolo aţi lucrat într-un mediu nu tocmai paşnic. De altfel, am citit scrisoarea de mulţumire pe care aţi primit-o din partea directorului general al OPCW, din care se înţeleg lesne riscurile la care v-aţi expus. Cum a fost acea experienţă? De ce v-aţi asumat-o? Credeţi că formarea dumneavoastră militară a avut de-a face cu acceptarea acelei misiuni?
– Toate misiunile la care am participat au avut specificul lor, dar cele din Siria sunt o experienţă unică şi inedită. A fost prima misiune a OPCW desfăşurată într-un mediu nepermisiv şi pe teritoriul celui mai nou stat membru al Convenţiei de Interzicere a Armelor Chimice. Mai mult, Siria a fost prima misiune desfăşurată în cooperare cu ONU. De fapt misiunea s-a numit „OPCW-UN Joint Mission” şi s-a desfăşurat din momentul declarării armelor chimice de către Siria şi până la momentul în care agenţii chimici de luptă au părăsit teritoriul acesteia.
Am participat la două rotiri în cadrul acestei misiuni. În prima (decembrie 2013 – ianuarie 2014), am fost ofiţerul de logistică al misiunii, iar în cea de a doua (martie – mai 2014), ofiţerul de operaţii. Ambele funcţii au avut provocările şi încercările sale, dar mi-au adus şi multe satisfacţii profesionale. Am avut ocazia să lucrez cu profesionişti, nu numai din diverse organizaţii, dar şi din culturi şi societăţi diferite. Cu bucurie vă pot spune că ofiţerii de legătură cu ONU au fost români, iar echipa de „close protection” pentru şefa misiunii aparţinea Serviciului de Protecţie şi Pază din România. Pe undeva, eram din nou în mediul în care am lucrat 24 de ani.
Misiunea, aşa cum am spus, a fost una unică. Nu a fost o misiune uşoară, ci una care ne-a solicitat toate resursele de care dispuneam. Una care cerea un grad mare de responsabilitate, dedicaţie, creativitate şi încredere în profesionalismul echipei. Una în care învăţam din mers, una în care greşeam, dar ne corectam, una în care ne-am sprijinit şi ajutat reciproc. În final, a fost o misiune de succes, în care s-au adunat pe lângă sentimentul datoriei împlinite şi multe lecţii învăţate. Din această misiune am învăţat multe despre mine, care-mi sunt slăbiciunile şi limitele şi ce trebuie să fac să le depăşesc. Apoi mi-am întărit convingerile legate de rolul crucial jucat de familie în atingerea scopurilor personale sau instituţionale. O asemenea misiune nu se putea realiza fără sprijinul şi dedicaţia soţiei şi a copiilor rămaşi acasă. Iar nu în ultimul rând, am învăţat că un adevărat profesionist are aceeaşi eficienţă indiferent de mediul cultural în care îşi desfăşoară activitatea numai sub condiţia respectului, înţelegerii, transparenţei şi sprijinului reciproc.
De ce mi-am asumat această misiune? Chiar dacă sună a limbaj de lemn, cred că din responsabilitate şi din dorinţa de a face ceva unic şi durabil în viaţă, care să-mi dea un sentiment al datoriei împlinite. Pe de o parte, am considerat că sunt suficient de pregătit şi educat pentru a face faţă unei provocări de acest gen, iar pe de alta, colegii mei aveau nevoie de expertiza şi experienţa mea acolo. Aprecierea mea s-a dovedit corectă, în special pe timpul îndeplinirii funcţiei de ofiţer de operaţii. Aici, experienţa din armată şi în special cea câştigată în Estonia, ca instructor de planificare NATO, şi cea de şef al Biroului de Răspuns la Crize din CNMC au făcut diferenţa. M-am simţit în acest rol ca peştele în apă.
Nu ştiu dacă formarea mea ca militar a condus la acceptarea acestei misiuni, dar ştiu sigur că experienţa de militar nu numai că mi-a uşurat activitatea acolo, dar a avut o contribuţie decisivă la analiza riscului şi la gestionarea eficientă a situaţiilor de incertitudine sau criză, care, de altfel, nu au fost puţine. Mai mult de atât, experienţa mi-a dat un sentiment de siguranţă şi încredere în deciziile şi acţiunile întreprinse acolo. Nu am un apetit deosebit pentru risc, dar mi-l asum atunci când consider că îl pot gestiona. Pe de altă parte, vă spun sincer că ador provocările. Pentru mine, orice îmi pune la încercare capacităţile personale nu este altceva decât o metodă de dezvoltare personală. Dacă analizezi onest rezultatele unei provocări, înveţi mai mult decât din 10 cărţi. De fapt, numai aceste provocări sunt cele care te învaţă despre tine şi capacităţile personale pe care le ai sau nu le ai, ori trebuie să le dezvolţi.
– Ce înseamnă pentru activitatea dumneavoastră o asemenea distincţie? Şi, pe de altă parte, ce vă motivează în continuare? Nivelul deja atins nu e un soi de Everest? Unde aţi putea merge mai departe?
– Mai întâi trebuie să lămurim un lucru. Distincţia, în cazul membrilor OPCW, este una pur morală. Banii aferenţi premiului au fost depuşi într-un cont din care vor fi premiaţi cei care contribuie la acţiunile de neproliferare a armelor chimice şi aşa este şi corect. Ca atare, pentru mine, această distincţie reprezintă un simplu „mulţumesc”, rostit de întreaga lume, ceea ce este mai presus decât orice recompensă materială.
Acum, vorbind de motivaţie, ea va rămâne aceeaşi, de a-ţi face datoria cât mai bine, oriunde şi oricând. Aşa am fost educat de mic. Dacă e să faci un lucru, fă-l cât de bine poţi.
Da, într-adevăr, am atins un nivel, dar sunt foarte departe de acel Everest de care vorbiţi. De fapt, vârful Everestului uman creşte odată cu tine şi nu-l vei atinge niciodată. Dar nu acest lucru este cel important, ci ceea ce faci ca să ajungi cât mai departe. În viaţa profesională, nu ai competitori. Tu concurezi cu tine însuţi, tu decizi când, cum şi ce trebuie să faci ca să „treci” la nivelul următor. Personal, vreau să-mi termin studiile doctorale (în curs de desfăşurare la Universitatea din Tartu, Estonia), să-mi închei cu bine activitatea în OPCW şi mi-aş dori foarte mult să pot transmite experienţele şi cunoştinţele acumulate, predând într-o universitate. Mai mult, vă pot dezvălui că am planuri şi pentru pensie. Voi creşte albine, voi încerca să mă relaxez prin sculptură în metal şi voi scrie o carte despre mesajul transmis de portul şi cântecele populare româneşti.
– Spuneţi „Voi creşte albine, voi încerca să mă relaxez prin sculptură în metal şi voi scrie o carte despre mesajul transmis de portul şi cântecele populare româneşti.” Interesante pasiuni. Cum vi le explicaţi? Cum v-aţi ataşat de fiecare în parte?
– Pasiunea pentru albine s-a născut încă din copilărie. Un vecin din drumul meu spre şcoală avea albine şi eram fascinat şi curios să-l văd lucrând în mica lui stupină. Pasiunea a rămas peste ani ca un virus, iar „boala” s-a reaprins după ce m-am căsătorit, socrul meu având o mică stupină undeva lângă Sebeş Alba. După mutarea mea la Şcoala de Aplicaţie pentru Apărare NBC, pasiunea s-a concretizat într-o stupină pe care am luat-o cu mine şi la Bucureşti. Aici, s-a dovedit un element antistres de înaltă eficienţă. După lungile ore de muncă în CNMC, la „crize”, petreceam 30 de minute în stupină şi eram ca nou.
Sculptura în metal ţine mai mult de fascinaţie decât de pasiune. Cred că în ea se manifestă creativitatea mea. Mi-ar plăcea sa creez sculpturi din fiare vechi, pe diferite teme. Este fascinant să creezi ceva (poate chiar frumos – spun asta în paranteze, pentru că acest concept de frumos este relativ) din materiale refolosibile sau inutile. E ceva nou pentru mine şi mi-aş dori să-mi concretizez această dorinţă dupa ieşirea la pensie, când sper că voi avea mai mult timp liber ca acum.
În ce priveşte cartea despre portul şi cântecul popular românesc, o visez de mult. Sunt absolut impresionat de mesajul cântecului popular românesc şi de înţelepciunea neamului nostru transmisă prin cântec. Semnificaţia acestor mesaje trebuie făcută cunoscută tuturor românilor şi nu numai. Suntem un popor frumos chiar dacă mai trebuie să corectăm unele aspecte. Vă spun sincer că iau cu mine în orice misiune un MP3 player plin cu muzică populară din toate zonele ţării. Cand sunt obosit şi vreau să-mi revin sau să mă relaxez, ascult această muzică. Ascult mai degrabă mesajul cântecului decât linia sa melodică. Acesta este medicamentul meu secret.
Cu portul popular, este altă „treabă”. Am o colecţie mică de costume populare pe care le port cu mândrie ori de câte ori am ocazia. Pentru mine, acele costume reprezintă legătura cu România şi o cale excelentă de a promova cultura şi tradiţiile noastre. Le-am purtat în Estonia, le port la orice eveniment important în Olanda, iar colegii, români sau străini, sunt încântaţi de măiestria şi vechimea cusăturilor. Sunt un pic frustrat că nu le pot explica semnificaţia modelelor, iar colecţia mea nu acoperă toate zonele ţării. Sunt din Târgu-Ocna, dar nu am încă un costum moldovenesc autentic. Şi încă un lucru: când purtam costumele, le purtam întotdeauna în pereche, eu cu soţia şi fata cu băiatul.
– CV-ul dumneavoastră este, desigur, unul stufos. Nici nu mă aşteptam la altceva din partea unui laureat Nobel… Totuşi, sunt trecute acolo chiar şi primele funcţii deţinute în armată, cele de la nivel pluton şi companie, în ultimul deceniu al secolului trecut. Cum vă amintiţi acea perioadă?
– Cu multă plăcere şi bucurie! Aşa cum am spus, mi-am început cariera de ofiţer la Timişoara, în septembrie 1989, ca locotenent, având funcţia de şef staţie calcul analitic la Divizia 18 Mecanizată. Bineînţeles că nu am îndeplinit această funcţie, ci pe cea de comandant pluton decontaminare NBC la Compania 245 Protecţie NBC. Revoluţia m-a prins pe străzile Timişoarei şi, ca singurul ofiţer al companiei aflat în misiune cu plutonul în afara cazărmii de dislocare, aş putea scrie o carte. Au fost momente şi situaţii extrem de dificile pe care a trebuit să le gestionez fără a avea pregătirea necesară. Cu numai 4 luni în urmă eram un cadet ce-şi desfăşura activitatea într-un mediu ideal şi protejat, iar în acele momente devenisem un „ştie tot” ce lua decizii de care depindeau nu numai viaţa subordonaţilor, ci şi îndeplinirea misiunilor diviziei. În martie 1990, la numai 7 luni de la ceremonia de înălţare în grad, am fost din nou avansat în grad, pentru „curaj, abnegaţie şi spirit de sacrificiu”. Două luni mai târziu, am fost promovat locţiitor comandant de companie. În 1993, am fost numit comandant Companie Protecţie NBC la Centrul de Pregătire şi Depozitare Caransebeş, dar după numai un an m-am reîntors în Timişoara pe funcţia de comandant pluton cercetare NBC. În 1999, la propunerea şefului Biroului NBC al SMFT, m-am mutat la cerere în Şcoala de Aplicaţie pentru Apărare NBC din Câmpulung Muscel. În cei 4 ani petrecuţi acolo, am ocupat succesiv funcţiile de ofiţer cu planificarea învăţământului, instructor în catedra de management, comandantul Bazei de Instrucţie NBC şi instructor superior în catedra de tactică/pregătire a ofiţerilor NBC. A fost o perioadă a desăvârşirii profesionale şi aş dori să le mulţumesc tuturor celor cu care am lucrat în acea perioadă. Experienţa din Şcoala de Aplicaţii a fost una crucială pentru admiterea mea la Academia de Înalte Studii Militare. Doi ani mai târziu, după absolvirea Universităţii Naţionale de Apărare, am fost repartizat în Statul Major General, în cadrul Biroului de Răspuns la Crize. Se întâmpla în toamna anului 2005 şi vă aduceţi aminte de inundaţiile din acel an.
În cei trei ani petrecuţi în SMG, s-au întâmplat şi am învăţat multe. Mi-aduc aminte că, la numai o lună după repartiţia mea în Centrul Operaţional de Conducere Militară, am fost chemat la unitate pentru a întocmi o hartă de situaţii. La acel moment se lipeau etichete pe harta cu situaţiile la inundaţii, iar apoi aceasta era transmisă ministrului apărării naţionale. Am refuzat categoric să fac acel lucru argumentând că sunt ofiţer de stat major, absolvent al Facultăţii Interarme al Universităţii Naţionale de Apărare, iar acel raport poate fi întocmit pe calculator, în alt format şi cu un conţinut mai eficient. La auzul ripostei mele, s-a făcut linişte în sala de lucru, toţi colegii aşteptând o reacţie dură a locţiitorului Centrului Operaţional de Conducere Militară. Spre surprinderea tuturor, mi s-a acordat două ore pentru a proba cele spuse. După expirarea timpului de lucru acordat, am devenit cea mai solicitată persoană din structura de răspuns la crize, iar după numai câteva luni am devenit şeful Biroului de Răspuns la Crize al noului Centru Naţional Militar de Comandă.
În iulie 2008, după selecţia de rigoare am fost acceptat să îndeplinesc funcţia de instructor pentru operaţii întrunite la Colegiul Baltic de Apărare din Estonia. Cei doi ani şi jumătate petrecuţi acolo au fost o altă perioadă de realizări profesionale şi împliniri personale. Ca ofiţer român, să predai planificare NATO ofiţerilor din diverse armate, unele fondatoare ale tratatului, a fost un moment de mare realizare şi recunoaştere. Chiar dacă ştiu că mândria este un păcat, în acele momente am fost mândru. Da, am fost mândru nu de mine, ci de şcoala pe care am urmat-o şi experienţa pe care am dobândit-o în armata română. Am fost mândru pentru că, aşa cum zicea Sf. Ioan Gură de Aur, am fost acea lumânare aprinsă de la care iau lumină mii şi mii de alte lumânări. Experienţa mea de militar se încheie la 01 ianuarie 2011 şi, din păcate, prin demisie.
În general, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, când sunt întrebat despre realizările personale, răspund că ele se datorează negreşit armatei, educaţiei şi experienţei căpătate în cei 29 de ani în care am purtat uniforma militară. Dar nu întotdeauna mi-a plăcut cum s-a făcut aceasta…
– Sunteţi specialist în NBC, cum ştiu cei mai vechi din armată domeniul acesta, botezat şi rebotezat în diverse forme. Când v-aţi dat seama că acesta este lucrul pe care vi-l doriţi pentru cariera dumneavoastră?
– Nu-mi amintesc exact motivaţia deciziei. Cred că a fost o conjunctură fericită. Examenul la liceele militare se desfăşurau înaintea celor de la liceele civile, aşa că dacă picam examenul la liceul militar, puteam să merg la cel de biologie-chimie din Bacău. N-a fost să fie aşa. Pe de altă parte, cred că destinul şi-a făcut jocul. Provin dintr-o familie cu ceva tradiţii militare. Bunicul, Ioan Boeru, a fost preot militar şi a participat în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe ambele fronturi. Activitatea sa este menţionată în cartea „Preoţi în tranşee”.
Despre NBC, vă pot spune că a fost o alegere din timpul liceului militar dar cu rădăcini în şcoala generală. Mi-au plăcut chimia, biologia şi fizica încă din primii ani de şcoală, dar decizia de a urma o carieră pe această linie mi-a fost ghidată de către profesorii ce i-am avut în liceul militar. Dedicaţia şi carisma lor m-au inspirat şi mi-au indus dorinţa de a alege această specialitate militară. Am fost consecvent în a urma această cale până la un anumit punct, în care am decis că trebuie să fac şi altceva în carieră. Astfel, după absolvirea Universităţii Naţionale de Apărare, am lucrat în domeniul operativ de răspuns la crize, iar din 2008 am revenit în învăţământul superior, predând securitate și planificare NATO.
– Cum credeţi că ar putea România să profite de valoarea muncii dumneavoastră şi de cunoştinţele pe care, iată, le-aţi făcut remarcate atât de bine în afara ţării? Vă întreb acest lucru din dorinţa ca o astfel de recunoaştere să nu rămână doar un excelent exerciţiu de imagine.
– Grea întrebare şi vă mulţumesc pentru ea! O iau ca o provocare, deşi cred că altcineva ar trebui să vă răspundă.
În primul rând, doreşte cineva să beneficieze de pe urma experienţei mele? La sfârşitul anului 2010, se pare că nimeni nu era interesat de aceasta. Totuşi, dacă cineva din ţară mi-ar face o ofertă, aş fi interesat să contribui la orice proiect ce poate aduce un plus de valoare României.
Aşa cum am mai spus, mi-ar plăcea să predau într-o universitate sau să revin în mediul operaţional. Şi în OPCW sunt instructor. La Colegiul Baltic de Apărare am organizat exerciţii de comandament şi am predat lecţii de planificare, comandă şi control, CBRN, managementul crizelor şi securitate pentru cursurile de nivel tactic şi operaţional. Aici, doresc să precizez că aceste cursuri au o durată de 6 luni cel de nivel tactic şi 11 luni cel de nivel operaţional. În 2009, am fost unul dintre cei ce au acreditat cursul de master în „Leadership Militar şi Securitate” din cadrul Academiei Naţionale de Apărare a Letoniei. Sunt doctorand (şi lucrez ca cercetător) în cadrul Universităţii din Tartu, Estonia. Cercetarea mea se referă la impactul religiei asupra aranjamentelor de securitate la nivel naţional şi internaţional. Am publicat deja câteva articole în engleză pe această temă şi mi-am apărat cu succes o disertaţie despre „Rolul religiei în războaiele contemporane”, având ca studii de caz conflictele din Balcani şi Caucaz. Sper să fie cineva interesat de o asemenea expertiză.
De asemenea, pot lucra în domeniul operaţional. Am o vastă experienţă în managementul crizelor, sunt expert acreditat internaţional în siguranţa şi securitatea muncii şi protecţie radiologică, unde deţin nivelul 4A. Pot lucra, de asemenea, în managementul de proiect după metoda PRINCE2, calificare pe care am obţinut-o recent.
Şi să nu mai vorbim despre chimia militară…
Totuşi, înainte să închei răspunsul la această întrebare, doresc să vă dezvălui că nivelul meu profesional vine la pachet cu un anumit grad de frustrare. Când vin în ţară, îmi face o deosebită plăcere să-mi vizitez foştii colegi şi fostele locuri de muncă. Toţi par să fie interesaţi de experienţa şi cunoştinţele mele dar, cu toate acestea, cu excepţia unui fost coleg de academie, acum comandant de regiment, nimeni nu a avut o iniţiativă de genul: Carol, când vii în ţară, ai putea să vorbeşti vreo două ore pe tema neproliferării armelor chimice studenţilor militari de la Sibiu sau Bucureşti? Aş fi onorat şi mi-aş face timp pentru aceasta dar, din păcate, trebuie să revin la întrebarea de început: doreşte cineva cu adevărat să folosească această experienţă? Se spune că nimeni nu a fost profet în ţara lui…
– În ce proiecte sunteţi implicat în prezent?
– Aş începe cu unul personal pe care nu l-am dus la capăt. Doresc foarte mult ca inspectorii OPCW să facă pregătirea obligatorie în lucru cu agenţi chimici de luptă reali în România, folosind posibilităţile de antrenament oferite de Poligonul CBRN din cadrul Bazei de Instrucţie CBRN. Am demarat proiectul în 2012, dar s-a împotmolit undeva în hăţişurile birocraţiei dintre Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Externe. L-am reluat de curând într-o altă formă şi, cu sprijinul Ambasadei din Olanda şi al foştilor colegi din SMG, sper să reuşesc. După mine, proiectul aduce nu numai bani bugetului MApN, dar şi o mare vizibilitate pentru România. Tot cam din 2012, o ţară vecină a ieşit comercial cu facilităţile sale, iar acum a primit 1 milion de euro de la Uniunea Europeană pentru modernizare. Ar fi stricat aceşti bani Centrului de Pregătire CBRN?
Pe lângă acest proiect personal, mai sunt implicat în câteva profesionale legate de îmbunătăţirea activităţilor de planificare şi conducere a misiunilor OPCW desfăşurate în facilităţile de distrugere a armelor chimice şi managementul riscului. Primul este în fază finală şi va fi adăugat ca anexă manualului inspectorului OPCW, iar cel de-al doilea este în faza de testare. Urmează ca în 2015 să finalizez un proiect asemănător pentru misiunile desfăşurate în centrele de stocare a armelor chimice.
În rest, misiunile de rutină sau, cine ştie, o altă provocare precum cea din Siria.
– Ce mesaj aveţi pentru specialiştii de NBC din armata română? Sigur, nivelul la care aţi ajuns dumneavoastră, este foarte greu de atins. Totuşi, ce ar trebui să facă pentru a se apropia de experienţele internaţionale de care aţi avut parte? Cum se pot dezvolta cel mai bine pe linie de specialitate?
– Aş începe simplu, printr-o analiză onestă a stadiului în care se află fiecare şi a ceea ce se doreşte pentru viitor. Anii de experienţă în învăţământul militar, atât în ţară, cât şi în străinătate, mi-au arătat foarte clar că, în general, ne pregătim pentru ce a fost şi nu pentru ce va fi. Cred că aici trebuie să lucreze specialiştii NBC şi nu numai. Trebuie să observăm tendinţele şi să anticipăm dezvoltarea ecuaţiilor de securitate. Problema protecţiei NBC nu mai este una pur militară sau tehnică. Problematica NBC trebuie văzută integrativ, la nivel politic, economic şi social. Dacă nu înţelege acest lucru, un profesionist NBC va fi depăşit de situaţie. Urmările unui atac chimic pus în scenă de o celulă teroristă va avea urmări dincolo de sfera managementului consecinţelor imediate de genul decontaminare chimică, tratament medical etc. Închipuiţi-vă un atac chimic la aeroportul Otopeni. Consecinţele vor fi la nivel macro-social: pierderi financiare ale companiilor ce folosesc facilităţile aeroportului, pierderi ale traficului de marfă terestru şi aerian, blocarea rutelor dintre aeroport şi spitalele din Bucureşti, suprasolicitarea resurselor din sănătate, imaginea internaţională a României dacă nu gestionează eficient situaţia, costurile politice interne ale partidelor de la guvernare, eventualele procese juridice aferente etc. Aceste lucruri trebuie să le înţeleagă un specialist NBC. El nu mai este un simplu tehnician, ci unul capabil să vadă pădurea din spatele copacilor. Odată văzute şi acceptate aceste cerinţe, nu mai rămâne decât muncă şi pregătire în direcţiile respective. Nu este foarte greu, dar trebuie să vrei şi să fii perseverent.
Nu ştiu dacă am un anume mesaj pentru specialiştii NBC din armata română, dar v-aş putea spune ce aş dori să văd la un profesionist NBC. În primul rând, aş dori să văd în fiecare NBC-ist un element al schimbării şi al progresului. Eu am renunţat foarte de mult să spun că „aşa este sistemul”. Nu! Sistemul l-am făcut noi şi tot noi suntem cei care trebuie să-l schimbăm dacă nu mai corespunde cerinţelor. Şi, ca exemplu, pregătirea NBC nu trebuie centrată pe platformă (aparatură, tehnică sau proceduri), ci pe misiune. Să cunoşti că un ciclu de detecţie este de 6 minute devine irelevant dacă nu corelezi acest timp cu distanţa parcursă de vehiculul pe care este montat aparatul şi misiunea de a marca limitele probabile ale contaminării.
Aş vrea de asemenea să văd în chimistul militar un element proactiv şi nu unul reactiv. Un profesionist NBC se pregăteşte pentru viitor, anticipează, învaţă continuu, este consecvent, dedicat domeniului şi are planuri pentru carieră şi dezvoltare profesională. Totuşi, pe lângă acestea trebuie să nu uităm ingredientele principale, încrederea în sine şi folosirea tuturor oportunităţilor apărute.
În încheiere, aş mai dori să fac o ultimă remarcă: niciun nivel nu este de neatins, atâta timp cât vrei cu adevărat aceasta”. (presamil.ro)
Demn de precizat, înalta distincţie, în cazul membrilor OPCW, este una pur morală. Banii aferenţi premiului au fost depuşi într-un cont din care vor fi premiaţi cei care contribuie la acţiunile de neproliferare a armelor chimice şi aşa este şi corect. Ca atare, pentru Carol Peterfi, această distincţie reprezintă un simplu „mulţumesc”, rostit de întreaga lume, ceea ce este mai presus decât orice recompensă materială.
Important de amintit, din anul 2010, activează ca cercetător doctorand al Universităţii din Tartu, Estonia, studiind corelaţia dintre religie şi aranjamentele naţionale şi internaţionale de securitate. În cei patru ani cât a lucrat pentru OPCW, a absolvit peste 12 cursuri de specializare recunoscute internaţional, în diferite domenii printre care: siguranţă şi securitate în muncă, protecţie radiologică, pedagogie (train the trainers), situaţii de urgenţă şi altele. Tot ca membru al OPCW, a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2013. Acesta este Carol-Teodor Peterfi cel care a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2013, ca membru al OPCW – Organisation for the Prohibition of Chimical Weapons.
Carol-Teodor Peterfi are 47 ani şi, din 2011, lucrează în Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, pe funcţia de Inspector (Specialist în Muniţii Chimice). Are o experienţă de 24 ani ca ofiţer de chimie militară. A îmbrăcat uniforma militară la vârsta de 14 ani, ca elev al Liceului Militar Dimitrie Cantemir din Breaza. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu, instituţie absolvită în 1989. Din 1989 până în 1999, a îndeplinit diverse funcţii de comandant de pluton şi companie CBRN, fiind dislocat la Timişoara şi Caransebeş. Între 1999 şi 2003, a activat ca ofiţer cu planificarea învăţământului, comandant al Bazei de Instrucţie NBC şi instructor şef în catedrele de management şi tactică din cadrul Şcolii de Aplicaţie pentru NBC. În 2005, după absolvirea Facultăţii de Comandă şi Stat Major din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare, a fost repartizat în Statul Major General/Centrul Naţional Militar de Comandă, unde a îndeplinit funcţiile de ofiţer 2 şi ulterior şef al Biroului de Răspuns la Crize. Din vara anului 2008 până la trecerea sa în rezervă, prin demisie, în 2011, a lucrat ca instructor pentru planificare şi conducere operaţii întrunite NATO în cadrul Colegiului Baltic de Apărare din Tartu, Estonia.
Educaţia sa acoperă atât domenii strict militare cât şi specializări civile. Cea militară include toate cursurile de carieră inclusiv Colegiul de Război. Pe lângă acestea, a absolvit numeroase cursuri de specializare atât în ţară cât şi în străinătate. Educaţia civilă include Facultatea de Sociologie şi Psihologie, specializarea Asistenţă Socială din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara, şi are „la activ” un Master în… „Istorie şi Tradiţii” la Facultatea de Teologie Ortodoxă/Universitatea Piteşti şi Master în „Conducere militară şi securitate” la Universitatea Naţională de Apărare din Letonia. (sursa: presamil.ro)
CINSTE LUI!
sursa foto: presamil.ro
