Prima mentiune documentara referitoare la tinuturile sibiene dateaza din 20 decembrie 1191, cand papa Celestin al III-lea confirma existenta prepoziturii libere a germanilor din Transilvania, prepozitura care si-a avut sediul la Sibiu.
Menţionat încă sub numele de Hermannsdorf, în anul 1321, în a doua jumătate a secolului Sibiul obţine calitatea de civitas, într-un document din 1366 fiind pomenit numele localităţii prima dată sub forma Hermannstadt.
Perioada medievală se caracterizează în Sibiu printr-o dezvoltare economică continuă, marcată de activitatea breslelor. Primele statute ale acestora (1376) numărau 19 bresle cu 25 meserii.
Numărul breslelor a crescut treptat, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea existând 29 de bresle, iar spre 1780 erau atestate 40, într-o perioada în care deja crescuse considerabil rolul manufacturilor.
Organizarea breslelor săseşti era foarte riguroasă, meseria fiind transmisă din tată în fiu. Breslele erau foarte puternice, influente politic şi economic, unul din scopurile lor fiind acela de a apăra şi promova munca membrilor şi de a apăra Cetăţile respective. Cele mai puternice bresle aveau în administrare câte unul din turnurile cetăţilor săseşti din Ardeal, iar turnul respectiv purta numele breslei: Turnul Dulgherilor, Turnul Rotarilor, Turnul Olarilor, Turnul Archebuzerilor etc.
Începuturi
„Primele statute ale breslelor au fost redactate în secolul XV în latineşte pentru ca ulterior acestea să fie scrise în limbile germană, maghiară ori română.
Statutul breslei avea şi o componentă religioasă. Breasla avea propriul ei altar, pe care era datoare să-l alimenteze cu lumânări şi obiecte decorative. Membrii breslei erau obligaţi să participe la ceremoniile religioase îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, având un loc bine stabilit în biserică, iar la procesiuni trebuiau să poarte steagul breslei, pe care era cusută stema ei. Fiecare breaslă avea un patron spiritual, un sfânt, care era respectat şi sărbătorit în mod regulat”.
Starostele, „părintele” breslei
Un fapt interesant despre istoria breslelor săseşti l-am aflat din povestirile domnului Valeriu Olaru, fostul director al Muzeului Civilizaţiei Polpulare ASTRA, din Sibiu:
„Fiecare breaslă avea, în sat, în localitatea respectivă, un Staroste, un „Tată”. Era cel mai priceput, cel care avea cele mai multe calfe şi ucenici, şi cei mai de seamă clienţi. De obicei, era şi decanul de vârstă. Aveau o organizare fantastică şi aveau reguli stricte care au lăsat influenţe profunde până azi în comunităţile transilvane. Starostele avea o ladă specială în care se păstrau toate actele breslei, toate învoielile şi toate adunările breslei se făceau în prezenţa lăzii, care ţinea toate mărturiile. Cine nu respecta învoielile, cine nu îşi ajuta semenii la chemarea starostelui, era amendat iar din banii de amenzi de ajutau bătrânii sărmani şi se făceau balurile şi sărbătorile tradiţionale”.
Tot de al interlocutorul nostru am aflat şi că „Spre exemplu, nu puteai deveni meşter aşa, peste noapte. Erai mai întâi ucenic, o luai „de jos”, cum se spune. Un an, doi, depinde ce ziceau meşterii şi calfele, în funcţie de cât de repede învăţai. Apoi, calfele erau trimise la momentul oportun într-o călătorie „de studii” prin Europa. Lucrai unde te trimiteau meşterii, în Germania, Austria, Elveţia…, şi pe unde treceai, fiecare meşter la care lucrai acolo, nota impresiile într-un fel de paşaport- carte de vizită, unde se adunau toate opiniile şi recomandările celor pe la care ai lucrat aş, timp de trei ani. Şi în toată vremea asta, puteai înnopta şi te puteai ospăta doar la hanurile şi cârciumile ştiute dinainte care ţineau de breasla respectivă, nu altcum. Ş-apoi, întors acasă, nu puteai să devii meşter decât dacă aveai recomandări bune din acest periplu şi erai „copt” pentru meserie şi dacă te aşezai la casa ta, căsătorit şi cu toate cele de trebuinţă, să poată avea lumea, comunitatea, încredere că eşti de ispravă. Apoi se tocmea o comisie din membrii marcanţi ai breslei, în faţa căreia viitorul meşter dădea un fel de examen, pentru a convinge”.
Anvergura cu care se dezvolta Sibiul medieval s-a datorat, în mare parte, statutului de privilegiat de care dispuneau negustorii saşi.
Aceste privilegii le-au fost acordate de Regele Andrei al II-lea, în documentul din 1224, „Bula de aur a saşilor” . Actul regal prevedea ca aceştia erau scutiţi de taxe vamale pe întreg teritoriul regatului, puteau ţine târguri fără a plăti vama, aveau acces la exploatările de sare, aveau dreptul de a bate monedă proprie oraşului, dreptul de depozit pentru comerţul cu Ţara Românească, iar, din 1376, şi dreptul de organizare a meşteşugurilor în bresle. Totuşi, aveau faţă de Coroana maghiară obligaţii militare şi fiscale. Printre acestea era şi aceea de a asigura paza cetăţii. Fiecare breaslă trebuia să păzească o anumită porţiune de zid, un turn sau un bastion. Multe dintre aceste turnuri care s-au păstrat în picioare, poarta numele breslelor care le-au întreţinut. Spre exemplu, Poarta Ocnei era luată, de exemplu, în grija Breslei Cizmarilor. Alte turnuri au adoptat, în timp, numele breslelor care le aveau în custodie. Era Turnul Pânzarilor, Turnul Dulgherilor, Turnul Olarilor şi Turnul Pielarilor. Aceste turnuri aveau în majoritatea lor şi rol de depozit pentru materiale sau mărfuri. În Oraşul de Jos, unde zidurile cetăţii au dispărut, se pot vedea încă cele două turnuri: Turnul Pulberăriei şi Turnul Pielarilor. Primul dintre ele, situat acum pe strada Vopsitorilor, a fost ridicat la mijlocul secolului al XVI-lea şi avea rol de depozitare a prafului de puşcă, pe care, odinioară, Sibiul îl schimba în alte oraşe transilvănene. Turnul Pulberăriei avea şi rol de apărare în cadrul complexului in care se înscria şi Poarta Ocnei şi Turnul Pielarilor, care a fost construit în 1638. Acesta făcea parte din a doua parte a centurii de apărare a Oraşului de Jos. Pentru a servi ca depozit, acesta a fost ridicat pe o baza octogonală, care câştiga, în felul acesta, spaţiu pentru folosul dublu: depozitare şi pază.
Obligaţii
Breslaşii erau obligaţi să participe la slujba bisericească şi se aşezau în strane în ordinea rangului. Breslele au avut atât rol economic, cât şi social (întrajutorarea membrilor breslei şi a familiilor lor) şi militar (membri ei asigurau armamentul zi paza unuia din turnurile oraşului). Cele mai importante bresle, asigurau accesul prin porţile oraşului (la Sibiu – cizmarii, croitorii, cojocarii şi măcelarii).Primele bresle care foloseau ca material de lucru metalul – lăcătuşierii, potcovarii, cuţitarii, securarii, cositorarii, arămarii. Numărul de piese aparţinând acestor bresle este scăzut pentru că majoritatea au fost topite în război pentru a fi realizate tunuri. Breasla aurarilor nu a fost inclusă între cele 19 atestate în 1376, deşi activa la vremea respectivă în oraş. Breasla aurarilor din Sibiu a fost un model şi coordona Uniunea breslelor de aurari din Transilvania. Unul din cei mai importanţi meşteri aurari este Sebastian Hann, care vine în Sibiu în 1675 şi produce revigorarea acestui meşteşug.
Breasla tâmplarilor avea un număr mai mic de meşteri, fapt explicat prin aceea că nu oricine îşi permitea mobilierul realizat de aceştia. Tâmplarii executau de asemenea piesele de mobilier pentru bisericile din Transilvania. Dogarii au o importanţă deosebită în rândul meşteşugurilor medievale. Ei au trebuit să blocheze concurenţa meşterilor din alte oraşe, însă au obţinut şi de la autorităţi multe privilegii. Breasla rotarilor este apreciată şi în Ţările Române, de unde elitele îşi comandau trăsuri, căruţe, care etc.
Breslele care prelucrau pielea sunt consemnate din primul statut al breslelor: pielari, tăbăcari, cizmari etc. Breslele cizmarilor şi cojocarilor sunt unele din cele mai importante din Sibiu. Piesele realizate de ei erau de bună calitate, fiind comandate chiar de domnitorii şi boierii de dincolo de Carpaţi. Breslele ţesătorilor, mai ales croitorii erau considerate unele din cele mai puternice din oraş ca număr de meşteri şi ca putere economică. Din sec XV croitorii erau împărţiţi în cei care făceau haine la comandă şi cei cu „haine gata”. În 1752, „Regulamentul ţinutei şi al poliţiei” stabilea pentru fiecare categorie socială ce haine trebuie să poarte.
Relaţiile cu Ţările Române
Activitatea de schimb comercial a breslelor transilvane s-a efectuat în principal cu Ţările Române transalpine şi ea a cunoscut în decursul secolelor o dezvoltare tot mai mare.
În cadrul breslei cel care se ocupa de schimbul comercial era tot meşterul breslaş, astfel meşterul era şi negustorul propriei producţii .
Dezvoltându-se meşteşugul breslaş se dezvoltă în acelaşi timp şi schimburile comerciale între oraşele transilvane şi ţările române de dincolo de Carpaţi.
Sibiul a întreţinut o intensă legătură cu Ţara Românească şi Moldova; intrând deseori în concurenţă cu Braşovul, mai ales începând cu secolul XV, când ultimul începe să se impună.
Negoţul între Transilvania şi voievodatele sud-carpatice este atestat din 1211 în diploma cavalerilor teutoni.
În anul 1224 Andrei II acordă drept de negoţ Sibiului: „Negustorii lor să poată merge şi veni liber, fără tribut în regatul nostru … şi poruncim ca toate târgurile lor să se ţină fără tribut”.
„Mercatores eorum ubicumque voluerint in regno nostro libere et sine tributo vadant et revertantur efficaciter ius suum regie serenitatis intuitu prosequente
s. Omnia etiam fora eorum inter ipsos sine tributis precipimus observari”.
Regele Carol Robert (1308-1342) întăreşte în 1317 documentul privilegial acordat coloniştilor saşi de Andrei II în 12245. Tot Carol Robert hotărăşte în 1325 înfiinţarea unei monetării la Sibiu, deşi „oaspeţii saşi” s-au împotrivit numirii voievodului Transilvaniei în funcţia de comite al Sibiului în 13246.
Ludovic I (1342-1382) întăreşte şi el, în 1366 diploma andreiană, iar în 1367 acordă drept ca saşii din Sibiu să facă nestingheriţi comerţ cu orice fel de mărfuri, oriunde ar voi iar delictele şi le vor judeca doar în instanţele lor de judecată?
Regina Maria, în 1384, acorda privilegiul de depozit cetăţii Sibiului, Sigismund în 1387, 1406 şi 1414 acordă şi el privilegii şi Întărea dreptu1 de depozit.
La 12 martie 1435 au fost scutiţi de vamă toţi negustorii sibieni: „ab omnia tributaria solutione de rebus tam marcimonialibus quam aliis quibuscumque”.
În secolele XIV-XV negustorii erau şi meşteri, sau mai exact meşterii breslaşi erau şi negustorii propriilor produse. Pe lângă activitatea lor economică, negustorii îndeplineau de multe ori şi funcţii de diplomaţi, împuterniciţi ai oraşelor săseşti sau chiar ai voievodului Transilvaniei pe lângă curţile
voievodale ale Ţării Româneşti şi Moldovei. De aceea atunci când se întreţineau bune relaţii între voievodate se constata şi o vie activitate comercială, după cum menţionează documentele vremii.
Schimburile comerciale Între ţările române au fost puternic influenţate de stadiul în care se aflau relaţiile politice Între ele. Pe lângă aceste piedici de ordin extern, au existat şi piedici de ordin intern, care au frânat În anumite perioade dezvoltarea normală a legăturilor comerciale.
În Transilvania se reglementează producţia meştesugărească după această perioadă de instabilitate abia în 1541, când Transilvania devine principat autonom – acum fixându-se şi acele „!imitaţii”, adică preţurile la produsele meşteşugăreşti. Acum au loc chiar înnobilări de meşteri, dovadă a importanţei
socio-economice dobândite de meşterii conducători de breaslă.•
În sec. XV ca dovadă a puterii oraşelor de frontieră, Sibiul şi Braşovul au arendat „vigesima” Transilvaniei deţinând-o pentru suma de 7000 florini aur în anii 1493-1496 şi apoi încă doi ani împreună cu cele 7 scaune şi districtul Bistriţa.
Meşterii armurieri sibieni, care sunt atestaţi din a doua jumătate a sec. XIV, exportau în Ţara Românească şi Moldova săgeţi, arcuri, săbii, spade, armuri, muschete, tunuri şi pulbere.•
Origini…
Breáslă (-ésle), s.f. – 1. Asociaţie de meşteri din aceeași branşă, corporaţie. – 2. Meserie, profesie- din slavul bratstvo „frăţie, corporaţie” (DAR); Derivat: breslaşș, s.m. (membru al unei bresle; soldat; muncitor, meseriaş). Este foarte posibil ca ideea de „frăţie” să aibă o origine interesantă din punct de vedere etimologic: este de observat că slavul „bratstvo” are rădăcina foarte asemănătoare cu germanul „Bruder”- frate.
