„Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa”, psunea Lucuian Blaga in discursul „Elogiul Satului Romanesc”. Filosoful ardelean era convins ca „Mîndria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti”. Si iata ca Satul se arata in splendoarea culturii si traditiiilor sale si aici, la o aruncatura de bat de Sibiu, la Poplaca. Acolo unde Caluserii sunt, impreuna cu credinta, lacrimile si cruile caselor, sufletul satului. Acela care canta, joaca si starneste sarbatoare. Si mai ales duce mai departe Tineretea fara de Batranete a acestei comunitati.
Povestea lor, a vajnicilor Caluseri din Poplaca o aflam de la Simona Maria Ionita, profesor la Scoala Gimnaziala din localitate:
„M-aşez pe laviţa veche şi mâncată de carii din odaia bătrânească a bunicii. Un scârţâit scurt tulbură liniştea de sanctuar. Măsor cu privirea pereţii afumaţi de vreme şi ochii mi se tulbură rătăcind printre chindee, blibe şi icoane. Peste toate se întinde ca un giulgiu diafan o pânză de păianjen. Ceva-mi atrage atenţia: în rama icoanei Maicii Domunului e-nfiptă o poză. Curiozitatea-mi dă ghes şi mă apropii încet. Inima-mi bate tot mai tare, căci un chip cunoscut îmi surâdea, parcă, din alte vremuri. Înlătur cu dosul mâinii praful gros aşternut şi mă-ndrept spre ochiul de geam prin care răzbătea lumina albă de-afară. Un june frumos, îmbrăcat în straie de „căluşer” îmi zâmbeşte ştrengăreşte şi-l recunosc: bunicul. Ce mândreţe de om!
Două lacrimi grele îmi împăienjenesc ochii şi se rostogolesc pe obrajii încinşi. Amintirile-mi inundă sufletul şi o adâncă apăsare simt în străfundul inimii.
„ – N-ai mai venit, copilă, de mult pe la noi!” părea să-mi spună bunicul. Las’, nu te necăji, că oi fi avut şi tu destule de făcut! Dar, acum că te-ai întors aici la noi în sat dăscălită, trebuie să înveţi pruncii de-ale noastre: portul, graiul, obiceiurile, jocul, cântul satului nostru, din Poplaca, că doar prin ei noi, aştia de altădată, ’om vremui mereu şi nu ni se va stinge neamul! Învată-i , fata mea, „Căluşerul”, că nu-i joc mai mândru pe lumea asta! Să nu uiţi niciodată, copilă, ce ţi-am poruncit!”
Sat vechi ardelenesc, aşezat în Mărginimea Sibiului, Poplaca pare un ţinut aparţinând a două lumi: una arhaică, cu rânduieli străvechi, cutume şi obiceiuri nealterate de vreme şi o alta nouă, din care răzbat „ifosele” civilizaţiei moderne: case mari, maşini luxoase, magazine noi în locul „boldelor” întunecoase şi cu miros de mucegai.
Poplăcenii, oameni mândri, harnici şi gospodari, au ştiut să păstreze de-a lungul vremurilor portul, tradiţiile şi obiceiurile srămoşilor lor chiar dacă, uneori, istoria le-a fost potrivnică. Perioada dominaţiei habsburgice, apoi, mai târziu, cea a colectivizării forţate, când s-a încercat „sluţirea” şi pierderea identităţii satului, au lăsat urme adânci şi dureroase asupra conştiinţei colective, dar, cu răbdare şi înţelepciune, poplăcenii au reuşit să învingă vicisitudinile vremurilor. Şi una dintre „fortăreţele” românismului a fost dintotdeauna şcoala şi oamenii ei.
Construită în anul 1905, şcoala din Poplaca se înalţă mândră şi frumoasă în mijlocul satului, la răscruce de drumuri: unul care urcă şi altul care coboară, acestea simbolizând şi ele, parcă, legătura dintre lumea veche, tradiţională, şi cea nouă, modernă.
Numeroase generaţii de copii şi-au găsit aici izvorul către cunoaştere şi-au învăţat carte de au ajuns „domni mari” pe la oraş ori s-au întors la vatra satului să slujească pe altarul luminii, Şcoala.
Dar nu despre şcoală vreau să vă vorbesc, ci despre slujbaşii ei, mai vechi sau mai noi, care şi-au înţeles nobila misiune: aceea de-a împărtăşi înţelepciune, dar şi pe aceea de vajnici apărători a tot ce înseamnă lumea satului: portul mândru din Mărginimea Sibiului ( Să-i vezi pe poplăceni duminica la biserică şi-n zi de sărbătoare – o minune!), tradiţiile şi obiceiurile ce renasc cu fiecare alt Crăciun, Paşte, Rusalii, seceriş şi alte momente importante din viaţa satului.
Şi, ca să vă conving, am să vă vorbesc despre „Căluşeri”. Nu e joc mai mândru pe suprafaţa pământului! Dar nu oricine-l poate juca! Îţi trebuie multă îndemânare, pricepere şi pasiune să deprinzi şi să stăpâneşti paşii, să sincronizezi mişcările cu ale celorlalţi „căluşeri”.
Apariţia „jocului căluşerilor” se pierde undeva în negura timpului. Nimeni nu ştie când sau de când; posibil odată cu transhumanţa oierilor din Mărginimea Sibiului, pentru că variante ale „căluşerilor” se regăsesc în jocul „căluşarilor”din părţile Olteniei. Cert este faptul că , pe vremuri, iarna, în vremea colindatului de Crăciun, tinerii din „ceată”, îmbrăcaţi în căluşeri şi însoţiţi de muzică (vioară sau clarinet), îşi purtau jocul pe uliţele satului, cântând colinde vechi precum „Vioraşul”, „Colo-n sus” şi altele, aşa cum le-au aflat de la bătrânii satului:
„Vioraşul Vifleem,
Veniţi, boieri, să vedem,
Că azi nouă s-a născut
Un crai tânăr şi plăcut.
Culcă-te, craiule, culcă,
Culcă-te pe fân uscat
De îngeri înconjurat
Şi îngerii ţi-o cânta
Slavă-n cer şi pe pământ
De la Dumneu cel sfânt.”
(„Vioraşul”)
Sau:
„Colo-sus şi mai sus
Este o dalbă mănăstire.
Înăuntru cin-era?
Era Maica Precista
C-un copil ce tot plângea.
Maica din graiu-i grăia:
-Taci, fiule, nu mai plânge,
Că maica ţie ţi-o da
Două mere, două pere,
Să te joci tu cu ele
Şi cheile Raiului,
Raiul sfânt să-l moşteneşti
Şi lumea s-o stăpâneşti” ( „Colo-n sus”)
Dar tare mândri mai erau îmbrăcaţi căluşerii noştri! Portul s-a păstrat nealterat de-a lungul timpului, doar ghetele sau pantofii negri au luat locul opincilor de altădată. Aceiaşi pantaloni albi ţesuţi din pânză de in; cămeşă din pânză albă fină (giulgi), iar pe cap căciula neagră de Sălişte (de astrahan). În partea posterioară a gambelor, se pun „zdrăngănele” cusute pe o bucată de ţesătură, intercalate cu ciucuri şi mărgele, fiecare ornându-le după fantezia şi măiestria lui. Toate acestea se prind cu şnur tricolor. Pe partea din faţă a cămeşii, pe piept se ataşează trei „păsturiţe” (batiste cusute manual cu motive artistice de diferite culori): două de–o parte şi de alta a pieptului şi una mai jos, centrală. Peste umăr, pe partea stângă, transversal, se pune tricolorul, iar „vătaful”, conducătorul grupului, poartă tricolorul pe ambii umeri, în cruce. De asemenea, căluşerii se încing peste mijloc cu un brâu tricolor. De remarcat faptul că, „tricolorul” este elementul cel mai prezent în portul căluşerilor.
La încheietura mâinilor se pun „mangete”, iar în mâini, mănuşi albe de lână. Acest accesoriu este specific numai căluşerilor din Poplaca.
Un alt element impresionant este „peana”. Aceasta se pune în partea dreaptă a căciulii şi este din pene de păun, 5, 7 sau 11, fiind foarte valoroase. Ele se dispun într-un anume fel şi sunt lucrate de către o femeie pricepută, în jurul unui alt accesoriu care se cumpără numai din târgurile din Mărginimea Sibiului. „Peana” poplăcenească se distinge dintre toate celelalte din această regiune.
Vătaful (conducătorul formaţiei) are în mână un băţ, învelit în tricolor, de aproximativ 40-50 cm lungime, cu care dă comanda începerii jocului, precum şi a executării diferitelor figuri de joc.
Este bine de ştiut că jocul căluşerilor este exclusiv al bărbaţilor şi e format dintr-un număr impar de jucători aşezaţi pe două rânduri, faţă-n faţă, iar vătaful în mijlocul acestora. Este un joc „muţesc”, adică nu se strigă nimic, comparativ cu alte jocuri ardeleneşti: jiana, haţegana, învâtita. Farmecul deosebit constă în „jocul” picioarelor, al mişcărilor şi al sincronizării perfecte dintre jucători, farmec ce emană putere, forţă, bărbăţie deplină.
Şi…atunci, cum să nu-mi amintesc „vorbele” moşului meu?! … „Să nu uiţi niciodată, copilă, din ce neam te tragi!” Îl revăd în fiecare dintre tinerii, proaspeţii căluşeri ai şcolii, mândria noastră.
Pentru ei, pentru poplăcenii mei, pentru a se şti despre ei, eu voi folosi „arma” mea: voi scrie! Aşa…„ ca să nu se uite niciodată!”