Carmina Maior: aproape un sfert de veac în Muzeul ASTRA

„Minunat, desăvârşit acest Muzeu, în care organizatorii s-au dovedi, deopotrivă, oameni de ştiinţă şi de artă, lăsând să străbată, cu îndemânare, un discret dar cald fluid de mândrie patriotică”… consemna, cândva, în cartea de impresii a Muzeului ASTRA, prof dr doc Richard Wolfram, de la Universitatea din Viena.

Luând-o, poate pe urmele cuvintelor sale, şi, cu siguranţă, prin profunzimea acestei prestigioase instituţii culturale (brand naţional, de altfel şi regal al SATULUI românesc), am făcut un popas în viaţa unuia dintre oamenii de temelie ai muzeului: Carmina Maior.

De la… arheologie, la muzeu…

Carmina Maior a absolvit facultatea de arheologie din Cluj. A lucrat, un timp în învăţământ, dar, din 1990, destinul i s-a legat de… ASTRA. Muzeul cu nume parcă de stea, de soartă căreia nu i te mai opui, ci i te supui. Conştiincios, cu poftă, chiar.

„A fost atunci, un moment crucial. O oportunitate, o schimbare… Când domnul Corneliu Bucur, fostul director al muzeului a desprins de la Brukenthal secţia de civilizaţie transilvană şi apoi a dus totul pe calea unui Complex Naţional Muzeal. Suna bine… am dat concurs şi… iată-mă. De aproape 24 de ani, aici. Am participat la toate etapele, la toate respiraţiile muzeului. Dintre toţi acre ne-am avântat atunci, a rămas AICI doar cine a avut curaj şi pasiune, în adevăratul sens al cuvântului. Din seria mea, mai suntem vreo doi…”. Cât despre primele provocări… „Hm, am lipit şi afişe… Râdeam. Eram ca ilegaliştii. Cu o mână lipeam afişe şi, când mă întâlneam cu cineva oficial, întindeam mâna cealaltă, să nu miros a aracet sau vopsea. Am răscolit totul, am mers pe teren, am făcut de toate. De la munca de jos, până la simpozioane, vernisaje, restaurare… TOT.

Tot la capitolul acesta aş aminti de „abc”-ul proiectului Academiei Artelor Tradiţionale, magazinul cu obiecte din Dumbravă şi multe altele. De fapt, sunt nenumărate!”

„Am cunoscut patrimoniul şi… oameni faini”

Parcursul nu a fost deloc uşor. Dimpotrivă. Dar iată mărturisirile interlocutoarei noastre: „Am cunoscut patrimoniul, tradiţiile, Mărginimea în profunzimea existenţei sale, am avut colegi şi am cunoscut oameni faini. Unul din cei care mi-a luminat calea a fost şi rămâne domnul prof Ilie Moise, de la Institutul de Cercetări de Etnologie al Academiei Române. A fost şi rămâne dascăl, coleg, prieten şi mereu o carte deschisă pentru mine.

Uşor-uşor, am ajuns la arhiva ştiinţifică a muzeului. Un soi de uriaşă colecţie, deşi într-un spaţiu nu tocmai îndeajuns, dar un loc unde am ajuns să mă simt ca acasă. De acolo, a fost scurt drumul către cecetare- ore cu miile- de studiu dar şi de mers pe teren, prin arhitectura şi spiritualitatea acestui spaţiu feeric.

Arhiva ştiinţifică conţine documente uluitoare, care te inspiră, te îmbogăţesc spiritual- unele, pun bazele unor ample monografii, altele pun bazele unor publicaţii. A fost dificil, dar frumos. Înainte, se lucra un pic altfel, pe domenii, strict, punctual, se lucra în echipă, se făceau analize… Încoace, s-a mai schimbat. Profunzimea cercetării, în general, s-a schimbat”.

Mărginimea, un loc efervescent într-ale credinţei şi tradiţiilor

Când spune „Mărginime”, Carmina Maior o spune aşa, cu dulceaţa gestului cu care muşti din pâinea abia scoasă din vatră. Se-ngână apoi, al vorbă şi povesteşte despre troiţele vechi… dragi sufletului său. „Am depus acum, ceva vreme, un proiect ceva mai stufos la Ambasada SUA. M-am gândit că merită repuse în valoare, în statutul lor de altare în aer liber, troiţele din Mărginime.

În proiect sunt incluse 12 troiţe. Majoritatea cu datare scriptică din secolul 18, început de secol 19. Nu am primit nici un răspuns nici până astăzi. Dar sper, încă… sper ca arhitecţii judeţului să mişte ceva în sensul acesta. Mai ales că, în majoritatea localităţilor  primarii şi biserica ţin încă al obiceiurile identitare, la ceea ce înseamnă fiinţa satului. Şi asta e un lucru demn de luat în seamă. Să-i ţină Domnul aşa!

Sigur, restaurarea- a troiţelor, a caselor, a monumentelor, a obiectelor în general, nu e lucru uşor sau la-ndemână. E greu să te gândeşti, să rezolvi, când fondurile sunt cum sunt. Şi trebuie să fie şi voinţă. Pe toate planurile. Uitaţi-vă, a trebuit să vină Prinţul Charles, de al tronul Angliei, să ne pună din nou tradiţia în mâini, să ne-o arate, să ne impulsioneze şi să mai şi finanţeze. Dacă ar fi ca dumnealui mai mulţi!…

În fine, Mărginimea e un modus vivendi, un loc în care mereu descoperi şi mai ales e un loc care impune respect pentru tradiţie şi dă lecţii. Mereu”. 

„Oameni de toată splendoarea”

Pe parcursul carierei, Carmina Maior a cunoscut multe personalităţi, profesori, oameni politici,  oameni de ştiinţă. Dintre toţi, i-au rămas în inimă câţiva „de toată splendoarea”: Profesorul Ilie Moise, familia  Pavelescu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, colegii din cadrul filialei Sibiu a Uniunii Artiştilor Plastici, profesori de la Universitatea „Lucian Blaga”. Şi fireşte, colegii- familia din Muzeul ASTRA. 

Mesaj pentru cei ce vin din urmă…

Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră ce are de transmis celor care au să vină „pe frontul” muzeului… „Făcând Facultatea de Restaurare, devii o persoană de calitate superioară. E, o meserie de viitor, dacă e bine făcută, dacă ştii şi înţelegi să te dedici. Restauratori, la vremea asta dar şi mâine sunt şi vor fi foarte utili. Trebuie să ştie că e dificil, că e de muncă, deşi nu neapărat bine plătită munca asta. Dar satisfacţiile sunt imense.

De exemplu, la restaurarea unei icoane pe sticlă, munceşti poate mai mult decât zugravul (aşa-şi ziceau pictorii ţărani în trecut) în sine. Sau la pictura troiţelor…”

Va creşte muzeul. Ca… Făt-Frumos

Am provocat-o, în finalul dialogului, pe interlocutoarea noastră, să dea o definiţie, după o viaţă trăită AICI, Muzeului ASTRA:  „La nivelul a ceea ce este, „pe dinafară”, este, într-adevăr, un complex muzeal. La ceea ce este în interior, mai sunt multe de făcut, dar se fac. Există oameni dedicaţi muzeului şi acesta va creşte. Ca Făt-Frumos… Cei care rămân trebuie să fie muncitori, atenţi, selectivi, să nu se împrăştie, să ştie ce tip de proiecte de cercetare dezvoltă, dar şi că viaţa lor se confundă cu aceea a muzeului”. 

 Un dialog. Pe scurt. Despre o viaţă de om trăită în Muzeul ASTRA: Carmina Maior. Cea care acum se pregăteşte să… predea ştafeta. Se pensionează. Dar, nu „de tot”. „Mă gândesc că pensia e cea mai frumoasă vârstă: o să am tot timpul din lume să-mi conduc proiectele de cercetare, să desenez, să am timp de-ai mei toţi, să grijesc şi să ţin casa să nu se ducă… o să fie frumos…”.