”Aceşti oameni, cu figurile lor înalte, de-un aer aristocratic, de o stăpânită încredere în ei înşişi, prietenoşi şi totuşi distanţi, vânjoşi fără brutalitate şi de-o aspră seninătate, vegetativi şi astrali ca brazii şi puternici ca urşii”…
Vajnisci, curati la inima, eroi de cate ori o cere tara, gospodari. De parca timpul n-a trecut peste ei. Ramasi in tihna satului batran, oamenii Poienarii au fost si sunt TARANI. Si isi zic asa, cu gura pana la urechi, caci stiu ca „taran” ii omul pamantului, acel GHEORGHE („ghiorghios” in greaca veche numea agricultorul, omul care lucreaza pamantul si grijeste animalele), care desteleneste tarana cu plugul, ciobanul care urca oile la munte, al cu fluierul la brau, bunul sau buna plini de povesti mai ca biblioteca. Poienarii is margineni si frati cu muntele, cu iarba, cu codrul, cu fuiorul…
Iata insa, caracterizarea Poienarilor in eseul ,,Despre rasa ca stil” al ilustrului filozof Lucian Blaga:
În ţara noastră cu tipuri de oameni destul de variate, n’am fost pătruns poate nicăiri de simţământul că mă găsesc în prezenţa rasei în aceeaşi măsură ca în faţa ciobanilor noştri din Poiana Sibiului. Aceşti mândri ciobani, în ale căror făpturi se împlinesc însu-şirile fizice şi sufleteşti proprii unui neam de oameni, românesc şi carpatin, însuşiri cari în atâtea alte părţi au rămas — sub presiunea mizeriei şi a unor împrejurări istorice su-ficient cunoscute — latente, sau incomplet desvoltate, demonstrează palpabil şi cu oarecare aproximaţie nivelul până la care s’ar putea ridica media rasei noastre. Bănuiesc însă că şi poenarii s’au bucurat mai demult, poate acu o sută sau două de ani, de o şi mai strălucită perioadă de înflorire a rasei lor decât astăzi. De atunci au intervenit unele împrejurări despre cari doctorii ţinutului ar putea să istorisească câte ceva, împreiurări cari şi-au dat de sigur contribuţia nefastă la începutul de declin fizic al acestui splendid neam de oameni. Oricum însă, constatarea aceasta nu schimbă întru nimic convingerea mea că ciobanii din Poiana reprezintă una din culmile stilului biologic românesc. Aceşti oameni, cu figurile lor înalte, de-un aer aristocratic, de o stăpânită încredere în ei înşişi, prietenoşi şi totuşi distanţi, vânjoşi fără brutalitate şi de-o aspră seninătate, vegetativi şi astrali ca brazii şi puternici ca urşii, au fost în timpul din urmă adeseori remarcaţi cu interes şi cu admiraţie şi din partea străinilor. Sunt puţine regiuni în Europa, unde simpli oameni dela munte sau dela ţară să facă o impresie tot atât de aristocratică. Au apărut în vremea din urmă preţioase şi bine alcătuite cărţi de propagandă, cu ilustraţiuni de oameni si locuri din România, şi cum de ani de zile îmi port rosturile prin străinătate, ştiu din experienţa zilnică cât de mult impresionează şi cu ce stăruitor ecou, chiar şi numai din simple fotografii, ciobanii poienari. Nu mă preocupă deloc în rândurile de faţă ce anume „rasă” înfloreşte în poienar sub aspect antropologic, cât e de „pură” această rasă, şi nici întrebarea dacă românul din alte regiuni nu reprezintă cumva, sub unghiu antropologic, altă rasă, sau amestec de rase. Ciobanul poienar mă interesează aici ca stil biologlc, vital şi sufletesc, iar sub acest unghiu, trebuie să mărturisesc că în prezenţa poienarului sunt cu totul furat de simţământul că mă găsesc în faţa unui asemenea stil, pe deplin realizat şi nu numai alcătuit din latenţe, din posibilităţi, sau din fragmente pe cale de a se schiţa.
sursa foto: Mircea Dragoteanu
Descoperă mai multe la SibiuNews
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
