Istoria icoanelor pe sticla e, poate, una dintre cele mai fascinante calatorii în lumea rurala romaneasca, în sfera marilor artisti nascuti din randul taranimii…
Origini
Pictura pe sticlă s-a aplicat în iconografie în Bizanţ, până la căderea acestuia sub turci în anul 1453, moment în care, toţi reprezentanţii culturii: literaţi, filosofi şi artişti s-au refugiat în apus, ducând cu ei si artele respective – deci şi arta picturii pe sticlă. S-a pictat în Italia, Franţa, Germania, Austria şi în toate ţările din Europa Centrală, îndeosebi în jurul glăjăriilor, a manufacturilor de sticlă – Glasshuten.
De la Nicula, la Sibiu: icoana pe sticlă, o istorie a artei ţărăneşti
Potrivit lui Horia Bernea ,“icoana ţărănească este o categorie generică ce ascunde o multitudine de influenţe, expresii şi stiluri asimilate, trăite şi aşezate pe suprafaţa de lemn, sticlă, pânză sau piatră, în diferite zone şi diferite momente ale istoriei ţăranului (oare când începe istoria ţăranului?!…) cu un duh aparte, unic şi inconfundabil prin directitatea sa.”
Despre istoria acestei vechi arte, care a născut la Sibiu,mai importante centre de icoane pe sticlă din România şi poate, chiar, din Europa, am stat de vorbă cu Pro dr Ilie Moise-catedra de Folclor şi Etnologi din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu.
„A fost odată”
„Primul centru icoane pe sticlă la noi s-a dezvoltat în jurul mănăstirii Nicula, de lângă Gherla. Povestea a început pe la 1699, când o icoană a Maicii Domnului de acolo a lăcrimat. Şi a fost un fenomen, căci a lăcrimat icoana câteva luni bune, şi vestea s-a dus. Până şi împărăteasa Maria Tereza şi-a trimis emisari să vadă cu ochii lor minunea. Ei bine, de atunci încolo, oamenii au făcut pelerinaje la mănăstire şi au venit cu miile, cu sutele de mii să vadă icoana. Dar cum nu voiau să plece cu mâna goală, ci măcar cu o copie a icoanei făcătoare de minuni…ţăranilor din împrejurimi le-a venit ideea copierii icoanei. Pe sticlă. Încet, încet, acolo, a apărut o sumedenie de iconari. Şi cum se totînmulţeau, au început cumva să… migreze. Unde?- spre sudul Ardealului, pe lângă munţi, pe unde erau glăjării („strămoaşele” fabricilor de sticlă): în Scheii Braşovului, la Făgăraş, Arpaşul de Sus (Sibiu). Apoi şi la Cârţişoara, pe lângă celebra glăjărie de la Porumbacu”.
Pe la mijlocul secolului XIX, la Arpaşu de Sus s-a stabilit un anume Savu Moga, venit Giurtelecu Şimleului (Sălaj). Un ţăran născut într-o familie de greco-catolici. A lucrat o viaţă icoane pe sticlă. Respectând canoanele bisericeşti şi lăsând în urma sa un adevărat tezaur. Dintre toate icoanele sale, 17 sunt datate, restul nu. A fost descoperit de şcoala sociologică de la Bucureşti şi însuşi muzicologul Constantin Brăiloiu s-a ocupat de opera ţăranului iconar de la Arpaşu. A fost poate cel mai mare în arta icoanelor pe sticlă şi ajunsese să lucreze numai pe comenzi. Icoanele lui sunt în mănăstiri, biserici, colecţii particulare, muzee.
Datorită faptului că şi-a semnat cea mai mare parte din icoane, opera sa a putut fi identificată aproape în întregime. Moga a încercat şi a reuşit, acolo unde mulţi iconari au dat greş, să diferenţieze fizionomiile, atât prin trăsăturile regăsite în prescripţiile erminiilor, cât şi prin expresie, prin stările sufleteşti, prin gesturi. Chiar şi atunci când tema iconografică are personaje numeroase, Moga nu repetă nici un portret, nici o fizionomie chiar dacă forma sau culoare părului sunt aceleaşi. Exemplu este Cina cea de Taină datată 1859, care are 13 personaje şi nici unul nu este pictat la fel.
Savu Moga s-a stins în 1899. Şi a fost şi rămâne un fenomen, un reper al artei tradiţionale.
Matei Purcariu (Ţâmforea), iconarul făr’ de canoane
De-al doilea mare „părinte” al acestei arte a trăit la Cârţişoara (la 3 km de Arpaş). În satul lui Badea Cârţan, tot prin de localnici, dar cu un talent excepţional. Ştiţi cum este, talentul secolul al XIX-lea. Matei Purcariu (zis Ţâmuforea), era guşatul satului, un om urât,fără şcoală, marginalizat nu ţine de studii, de straie, de chipul omului. Cu el te naşti sau nu.
Matei Purcariu a desenat din imaginaţie, fără canoane şi modele clasice. A fost la fel de valoros ca şi Savu Moga. Spiritul de observaţie puternic, umorul sfătos şi sănătos al ţăranului român, fantezia bogată, au făcut din Matei Purcariu, zis Ţimforea, cea mai interesantă personalitate din rândurile iconarilor Ţării Oltului. S-a născut în 1836, în satul Cârţişoara, la poalele muntelui Bâlea din masivul Făgăraşului. Era fiul ţăranului iobag Ion Purcariu, despre care se spune că ar fi pictat şi el pe sticlă. Porecla de Ţimforea şi-a dobândit-o Matei, după moartea tatălui său, când pentru consăteni a devenit fiul Floarei – Matei sin Florii – cele două cuvinte contopindu-se şi rotunjindu-se cu timpul în Ţimforea.
Se spune că nimic nu dovedeşte că ar fi fost ucenicul lui Savu Moga; mai tânăr cu 20 de ani, era firesc să fi copiat unele teme ale acestuia, ştiind că satul lui Moga, Arpaş, se găsea la doar 3 km de Cârţişoara. Însă Ţimforea, neputând să meargă să-şi vândă icoanele prin târguri şi având concurenţa celuilalt, a rămas sărac toată viaţa, la un pas de anonimat.
Faptul că infirmitatea îl împiedica să muncească precum toţi ţăranii, îi dădea timp să-i observe mai bine pe alţii, să-i studieze; sărăcia i-a creat anumite resentimente şi i-a dezvoltat un ascuţit simţ al dreptăţii, sentiment care se manifestă mai ales în scenele Judecăţii de Apoi. Observaţiile asupra semenilor le destina mai ales icoanelor, decât să le împărtăşească consătenilor care, din cauza sărăciei, nu-l vor fi luat în seamă.
Dacă icoanele lui Savu Moga se recomandă ca lucrări de pictură prpriu-zisă, cele ale lui Matei Ţimforea aparţin ilustraţiei, prin dominanţa graficii, care dă icoanelor sale aspectul unuoi desen colorat. Culoarea are mai mult rostul de a separa planurile, folosită mai puţin pentru expresivitate.
Matei Ţâmforea s-a stins în 1906”.
Tot despre tezaurul de icoane al judeţului Sibiu am mai putea vorbi amintind că, în prezent, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA Sibiu deţine o colecţie de aproape 3000 de icoane pe sticlă.
La câţiva paşi, pe Valea Sebeşului…
De la interlocutorul nostru, profesorul Ilie Moise (membru al Comisiei Naţionale de Salvgardare a patrimoniului Naţional Imaterial) am aflat şi faptul că, încet, încet, tradiţia s-a răspândit. Aşa se face că acum, undeva pe Valea Sebeşului, în satul Laz, se găseşte cel mai longeviv centru de iconari pe sticlă: familia Poenarilor. De altfel, anul acesta, de Buna Vestire, domnul profesor a investit cu titlul de Tezaur Uman Viu pe ultima descendentă a familiei (Maria Deac Poenaru- la aniversarea a 90 de primăveri), care de 6 generaţii ţine tradiţia icoanelor pe sticlă. (cea mai veche icoană pe sticlă din ţară datată 1765 a fost donată de biserica din Lancrăm poetului Lucian Blaga, atunci când acesta a devenit membru al Academiei Române)
De asemenea, cel mai mare muzeu sătesc din Europa dedicat icoanelor pe sticlă se găseşte la Sibiel, avându-l ca părinte pe preotul Zosim Oancea.
