Chitara are de azi un muzeu la Sibiu!

„Lumea este asemeni unui măreţ concert de muzică; să nu fii în dezacord cu ea”.

Şi iată că spusa lui Pittagora se adevereşte astăzi, la Sibiu…

 

Se spune că apariţia chitarei constituie o invenţie târzie, ce aparţine vremii Renaşterii (sec. XVI). În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta şi construirea instrumentelor al căror descendent direct este, datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele cordofone care au purtat pe rând acelaşi nume, fără a avea prea mult în comun în ce priveşte construcţia. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente și chitara au fost puse „forţat” laolaltă; totuşi, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajuns să desemneze aceeaşi denumire varietăţi foarte diverse de-a lungul timpului şi spaţiilor geografice traversate.

 

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porţiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăţa la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei. Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi așezate paralel sau ușor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.)… O istorie impresionantă!

Ei bine, începând de astăzi, chitara v a avea un… muzeu al său, propriu… La Sibiu!  Printr-o generoasă iniţiativă privată, a unui pasionat colecţionar dar şi interpret, Viorel Cordoş.

După ce a adus în câteva rânduri expoziţii cu exemplare rare de chitare la „Muzeul Brukenthal”, în Holul Primăriei Sibiu şi la „Palatul de Vară” din Avrig, şi după ce a aşteptat promisiunile din partea autorităţilor din Tălmaciu de a-i sprijini proiectul prin acordarea unui sediu, iată că, până la urmă, ingeniosul muzeu îşi găseşte sălaş la doi paşi de centrul Sibiului. Pe strada 9 mai, unde, începând de astăzi, universul acestui instrument al cărui nume are ecouri în limbile sanscrită şi persană (Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar (Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panștar (Afghanistan) denumesc instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele instrumentului indian sitar să provină din setar; construcţia foarte diferită sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan), va poposi în inimile iubitorilor de muzică din Sibiu, sau de oriunde aflaţi în trecere prin citadela culturală.

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: