Ciobanii – o «casta» care asemeni zidului de cetate, a sustinut Marginimea si nu numai

Rășinari, Jina, Săliste, Sibiel, Vurpăr, Poiana Sibiului… sunt numai cateva din «focarele» în care, din cele mai vechi timpuri, oieritul s-a consacrat ca civilizatie, stil si traditie, cu radacini adanci si nezdruncinate în ortodoxie si buna-credinta. În ciuda oricaror vicisitudini.

Ei bine, au existat şi încă se mai păstrează două ramuri ale acestei îndeletniciri viguroase, care poate fi de departe percepută ca un adevărat tezaur al « inimii Ardealului ».

Ei bine, au existat şi încă se mai păstrează două ramuri ale acestei îndeletniciri tradiţionale : păstoritul transhumant- conform căruia ciobanii urcă primăvara la munte ş spre toamnă coboară « în baltă »- spre zona Brăilei sau spre Dobrogeaşi păstoritu pendulant- al cărui ritm se dezvoltă între sat şi munte şi viceversa (urcatul la munte se petrece în jurul datei Sfintilor Constantin şi Elena, întoarcerea a ând ca reper Sfântă Mărie Mică- la 8 septembrie).

Ciobănia, soră cu cartea

În ciuda tradiţiilor transhumante, a plecatului şi venitului în ritmul anotimpurilor, ciobanii mărgineni au ţinut viu filonul culturii şi al tradiţiilor, nelăsândnicio clipă cartea şi obiceiurile pe planul al doilea. Înstăriţi şi buni gospodari, încă din secolul al 19-lea, aceştia au ţinut morţiş să îşi instruiască cum se cade feciorii şi i-au dat al şcoală. Aşa se explică într-un fel, numărl mare de şcoli cu renume din Mărginime dar şi al elevilor şi al celor care, ulterior, au ajuns universitari sau academicieni (nu degeaba se psune că Săliştea era satul ţăranilor cu biblioteci, de unde au răsărit nu mai puţin de 9 academicieni). Iată de ce, Mărginimea, în ansamblul său, a avut un rol major în conturarea elitei româneşti în secolele 18-19. Păstrarea tradiţiilor româneşti în spiritul disciplinei germane, ortodoxia, legăturile puternice cu « ţara de dincolo » au închegat o societate urzită pe principii sănătoase, pe credinţă şi bune maniere, în ciuda ciobăniei… care arămas un soi de « axis mundi » în majoritatea satelor.   De altfel, aceasta este şi tema cărţii lui Ilie Haşagan- « Mărgnimea în vaiţa economică a Transilvaniei şi a vechiului Regat » (1938), unde autorul evidenţiază rolul acestei impresionante şi solide comunităţi aici dar şi dincolo de munţi. Ciobanii, aceiaşi acre îşi dau copiii la şcoală însetaţi dee acrte vor fi şi cei care vor fi înfiinţat peste 1000 de « bolte » (prăvălii, sociuetăţi comerciale) în spaţiul românec (una din cele ami vestite societăţi ale vremiia sot « Comşa şi fiul » din Sălişte). Ei sunt baza saltului economic şi spiritual al Ardealului, ei sunt vârful de lance. Aşa se afce că regsim, de exemplu, al Cluj, la un anume moment, nu ami puţin de trei capete luminate din Mărginime : universitarii Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu şi D. Roşca. 

Şi pentru că aşa cum se consacrase, acest spaţiu nu concepea lipsa educaţiei sau a rigurozităţii ca influenţă a civilizaţiei săseşti, dar nici îndeletnicirile nu puteau fi lepădate, chiar şi sistemul de învăţământ a fost aici adaptat. Şcolile începeau la 1 octombrie, încheindu-se în miez de mai, în ajunul plecării oilor la munte. Pentru că, odată cu ciobanul pleca toată familia, aceasta fiind un exemplu de fidelitate şi solidaritate, dincolo de orice greutăţi sau obiceiuri.

Munca, o lecţie din fragedă pruncie

Aşa cum aflăm dintr-un interesant dialog cu profesorul Ilie Moise (Institutul de Cercetări de etnologie şi Folclor al Academiei Române- Sibiu), în statele din Mărginime, copii prind lecţia muncii de la 6-7 ani şi, în paralel cu şcoala, deprind şi oieritul.

« -Te bagi cioban la mine ? » întreabă tatăl pe fiul, la vârsta primei lecţii. « Da. Cât dai ? », răspunde pruncul. « D-apoi, două oi ş-o noatină (mieluşa). Îi bine ? , negociază tatăl… Şi, uite-aşa, copilul e plătit an de an, cu condiţia să înveţe cu răbdare toate câte se cer ştiute într-ale meseriei (de la trezitul la 4 dimineaţa la mulsul şi făcutul caşului). Ş-apoi, la 20 de ani are turma lui, însemnată după propria-i dorinţă şi chiar şi ceva avere de pe urma animalelor. Încât, pe la 25-30 de ani se poate însura, c-un ciopor de vreo 150 de oi, după obicei, cu o fată tânără (chiar până în 18-20 de ani, care vine cu zestre şi ştiinţă de gospodărie).

Familiile sunt trainice şi cu copii după putinţă, crescuţi în matca tradiţiilor care rezistă şi azi.

O castă. Cu obiceiuri, patimi, doruri, dar şi cu o organizare demnă de invidiat. Vorbind despre oierii mărgineni nu poţi să nu  ignori existenţa Uniunii oierilor cu sediul la Poiana Sibiului, unde, de altfel, s-a înfiinţat la un moment dat banca « Mielul » şi revista « Stâna », care deserveau exclusiv ciobanii harnici şi avuţi ce au ţinut pe umerii lor Mărginimea.

Domni şi ciobani, la Poiana Sibiului

Aici, în sat, Şcoala a fost întotdeauna respectată şi considerată factor de progres. Ba chiar umblă o vorbă: „Dacă vezi un om deştept, freacă-te de el, poate înveţi şi tu ceva”. De aceea, mulţi stăpâni de oi au bacalaureatul. Aşa precum copiii care nu sunt destinaţi să preia meseria părinţilor sunt, obligatoriu, ori doctori, ori ingineri, ori economişti, ori profesori. Nu e de mirare, astfel, că satul se poate mândri cu intelectuali de marcă: scriitoarea Ioana Postelnicu, a cărei operă reflectă istoria acestei comunităţi; prof. univ. dr. Eugeniu Tănase, dirijorul şi folcloristul Gheorghe Bogdan, muzicologul Nicolae Suciu, etc.
Deşi comunitatea este structurată pe „caste” bine definite – oierii, consideraţi pe treapta cea mai de sus, negustorii, profesorii şi meseriaşii – întotdeauna, un stăpân de oi, oricât de bogat ar fi, va saluta primul şi cu tot respectul pe învăţător.
Diferenţele se văd doar în evitarea căsătoriilor mixte şi în practicarea tradiţiilor. Astfel, diferă „nunta de domn” (adică de cei care nu au oi şi se îmbracă „domneşte”, nu în costum popular) de „nunta de cioban”. În primul rând, la nunta de domn, alaiul are în frunte tricolorul, pe când la nunta de cioban în frunte-i „steagul”: o prăjină mare împodobită cu ţesături din casă, benzi colorate şi clopote de oi, steag care este purtat de un grup de 12 feciori şi care este „jucat” din loc în loc, în faţa întregului alai oprit în drum. Mirii „ciobani” se duc la cununia civilă în haine domneşti şi la biserică în costum popular.

***foto: probabil Josef Fisher (1898 – 1985) – Răşinari, Sibiu
http://www.teutsch.ro/ro/arhiva-biblioteca/arhiva-