Clasificarea unor obiective, în plus fata de monumentele istorice- o strategie necesara protejarii patrimoniului

Despre aceasta initiativa a vorbit zilele trecute Razvan Pop, directorul Directiei Judetene pentru Cultura Sibiu, în cadrul unei conferinte de presa. Un subiect poate… „neînsemnat” la prima vedere, si, totusi, important.

Concret, istoricul Răzvan Pop a precizat că, pentru o protecţie reală, completă, a tot ceea ce ţine de patrimoniul cultural, se impune şi o strategie care să aibă drept scop clasificarea şi a altor obiective care nu sunt considerate oficial „monumente istorice”, dar sunt reprezentative pentru trecutul şi prezentul comunităţii. În acest sens, directorul DJC a dat exemplu Biserica din Broşteni- construită în anul 1743 și are hramul "Buna-Vestire". Biserica, care nu se află pe noua listă a monumentelor istorice, a fost inclusă într-un proiect ce are ca scop salvarea a 60 de biserici de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei, proiect iniţiat de către Ordinul Arhitecţilor din România şi Fundaţia Dala în anul 2009.  (N. R. Din păcate, de la începutul secolului XX, biserica a suferit modificări, pictura interioară fiind distrusă în urma tencuirii pereţilor. Patru din crucile amintite în Șemanismul publicat în anul 1900 au fost duse la Sibiu. Aceste cruci de piatră sunt datate din secolul al XVIII și sunt înscrise în noua listă a monumentelor istorice sub codul SB-IV-a-B-12610).

Un alt exemplu ar fi, în opinia lui Răzvan Pop, clasificarea unor obiective ce ţin de patrimoniul industrial, cum ar fi Glăjăria de la Porumbacu.

Pe vatra actualei localităţi există trei puncte care prin toponimia lor amintesc de existenţa acolo a unei glăjării: Bârcul Glăjăriei, Glăjăria Arsă şi La Glăjărie.

Glăjăria de la Porumbacu, înfiinţată cu ajutorul meşterilor veneţieni           

Conform datelor oferite de Repertoriul Arheologic al judeţului Sibiu, producţia sticlei la Porumbacu de Sus se datorează principelui Gabriel Bethlen, care în anii 1625-1626 a poruncit să fie aduşi la Forenbach (Porumbacu) iscusiţi meşteri sticlari din Veneţia şi anume Murano.

În anul 1632 este menţionată la Porumbacu de Sus o glăjărie cu toate cele de trebuinţă, fără a specifica locul de pe vatra satului unde a fiinţat, iar lângă ea o moară de sfărâmat piatra cu roată şi două săgeţi. După toate probabilităţile ea se afla în hotarul dintre satele Porumbacu de Jos şi Porumbacu de Sus cunoscut astăzi sub numele de Bârcul Glăjăriei, unde cu ocazia unei periegheze au fost descoperite fragmente de obiecte din sticlă, fragmente de ceramică şi fragmente de frită.

În anul 1648 glăjăria se afla cam la 6 km S de sat în locul cunoscut sub numele de Glăjăria Arsă sau La Richirie. În acest loc s-au descoperit prin săpături arheologice bazele a două instalaţii de topit sticla: un cuptor pentru topit sticla având adosat cuptorul pentru recoacerea produselor finite, fragmente de oale pentru topit sticla, fragmente de frită, fragmente ceramice de culoare cărămizie executate din pastă grosieră şi din pastă fină, fragmente şi piese întregi din sticlă, unelte din fier, precum şi o bârnă din lemn, carbonizată. Instalaţiile datează din secolul al XVII-lea.

Începând cu anul 1674 glăjăria şi moara de sfărâmat piatra se găsesc din sus de Porumbacu de Sus, Sub Pădure sau Sub Munte, fiind calificată eminentă (jeles). Locul poartă astăzi numele de La Glăjărie şi se află în pădure.

În anii 1721-1722 se menţionează într-o conscripţie că la Porumbacu de Sus există o sticlărie officina vitrearia, care este a domnului de pământ (?).

În anul 1726 glăjăria a fost reconstruită prin munca iobagilor.

În perioada anilor 1761-1765 Gabriel Bethlen s-a ocupat de activitatea glăjăriei aducând meşteri străini şi recurgând la o serie de modificări şi modernizări. Au fost construite un cuptor de recoacere, care a avut o altă formă decât cea veche şi un nou cuptor pentru topirea sticlei. Instalaţiile nou construite au suferit avarii şi a fost nevoie să fie refăcute din temelie.

Cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate în punctul La Glăjărie, situat în pădurea de către munte, au fost descoperite bazele a două instalaţii pentru topit sticla, un cuptor pentru topit sticla de tipul celor cu foc direct, de formă dreptunghiulară, cunoscut sub numele de cuptor pentru oale, transformat mai târziu în cuptor pentru recoacere şi un cuptor de tipul celor cu flacără indirectă, alcătuit dintr-o zonă de topire şi o zonă de regenerare cu gaz, datând din secolele XVIII-XIX. Au mai fost descoperite fragmente ceramice de culoare cărămizie executate din pastă grosieră şi fină, fragmente de oale pentru topit sticla (una întregibilă), frită de diferite culori, forme pentru suflat sticla întregi şi fragmentare, unelte de fier, etc.

În anul 1894, după 269 de ani de funcţionare continuă, s-a oprit definitiv munca la glăjărie.