Contemporană cu Maria Sterp. Motiv să iubesc pământul ăsta

„Lița” Maria Sterp, poeta comunei Jina şi înţeleapta muntelui, este autoarea unor versuri naive, dar pline de forţa sincerităţii, scria in urma cu ceva vreme un ziar cu impact naţional. Cu traiul păstorindu-şi locurile natale, cu cuvântul hrănit din iarba verde de din munte, dar şi din sămânţa satului vechi pomenit în copilărie şi din icoana de pe peretele de răsărit, Maria îi parcă varianta de acum a Dăscăliţei lui Goga, muma satului, “împărăteasa versului, şi ţiitoarea tradiţiei- dimpreună cu ai săi, din Jina (“satul Zânei” din Mărginime). Ei, şi dacă îs d-un timp cu dânsa (mă simt bine, adică, ştiind că în vreme ce eu vieţuiesc- undeva, la oraş, sus, în sat, Maria Sterp ţese vers, cuvânt şi poveste, aşa, trainic, româneşte, cum a apucat din neam în neam şi se roagă prin tot ce face şi tot ce-i al ei să nu moară satul şi datul din moşi)…

 

                                   “De-acum toate s-au schimbat,

Nu mai este satul sat,

Iar vestea care-i mai proasta:

Ca nu-i lasa-n transhumanta.

Ca nu-i mai lasa oricum,

Numai cu masini acum…

[…]

Multumiti lui Dumnezeu,

Ca nu v-o batut mai rau,

Va rugati la Sfanta Cruce,

Ce vi-i dat, sa puteti duce.”

Bucura-te-acum, române,

C-ai intrat in Uniune,

Bucurati-va, domni mari,

Vai si-amar de voi, ciobani!

Lana de pe-o oaie, toata,

Daca face-o ciocolata.

Branza nu le-o mai ia nime`,

Stau cu pivnitele pline.

Voi, ciobani, la cânii vostri,

Coada nu le-o mai taiati,

Cand vin covrigii din UE,

S-aveti unde sa-i agatati!”

 

Maria Sterp e ţărancă, dar scrie. Sau poate tocmai de aceea.  Băcița din Mărginimea Sibiului. Cine a citit-o, spune drept: caietele ei sunt o veritabilă cronică a ultimilor păstori din Carpaţi. Un izvor de “mioriţe” care poate hrăni lumea.

Iată, însă, câteva spicuiri dintr-un articol mai vechi publicat de reporterii de la formula-as.ro,  impresionaţi şi ei de cee ace descopereau despre această Mumă Mărie a Mărginimii:
“In Jina Sibiului, oamenii cresc oi dintotdeauna, adica de cand sunt oameni pe lumea asta si munti in jurul lor. De aceea, toate povestile jinarenilor sunt legate de oi, lana si branza, in vreme ce din cele patru anotimpuri, lor le-au ramas doar doua: urcarea turmelor la munte si intoarcerea in sat. Intre aceste doua repere au loc nunti, cumetrii si inmormantari, se pun la cale targuri si tocmeli, se fac si se desfac invoieli, se-aduna si se scad muntii de lana, se despart sau se aduna sterpele de manzari, oile de berbeci, mieii de oi, toate dupa un scenariu care se repeta dupa aceleasi legi, an de an. Despre toate acestea a scris si mai scrie, zi de zi, Maria lu` Radutoaie, taranca din Jina, ca un adevarat cronicar al ultimilor pastori din Carpati.

Caiete obisnuite, scolaresti, cumparate de la magazinul satului. De cealalta parte a mesei, stau eu si ascult.
Maria pare ca tine un discurs stiut. Vorbeste calm, asezat, fara tulburari. E sigura pe ea si povesteste in vorbe simple despre viata ei si-a jinarenilor. Imi spune de la inceput ca a fost o eleva silitoare, ca i-a placut sa invete, ca ar fi citit si in somn daca s-ar fi putut, atata de drag ii era sa afle lucruri noi. Imi mai spune ca inca din vremea aceea a copilariei ii venea sa scrie despre ceea ce vedea in jurul ei, doar ca pe atunci vorbele pareau ca sunt tinute prizoniere cumva, acolo, in spatele ochilor care inregistrau totul, fara incetare, fara odihna. „La inceput nu-mi veneau vorbele potrivite, nu stiam cum sa le potrivesc, mi-am dat drumul numai tarziu, dupa ce au crescut copiii, dupa ce-au plecat la casele lor, dupa ce i-am aranjat. Ani multi m-am tot calcat si n-am facut ce-am vrut. Am facut ce-a trebuit. Ma ascundeam prin celar ca sa pot citi, mi-era rusine de soacra si de barbat. Odata, mi-am dat drumul si-am inceput sa scriu. Atunci parca au izbucnit vorbele ca un suvoi pe care nu l-am mai putut opri. Ma trezeam si noaptea si scriam, pe ce hartii apucam, pe capete de hartie de impachetat, pe dosul chitantelor, pana cand intr-o zi m-am dus si mi-am

 

Maria lu’ Raditoaie, cronicareasa din Jina Sibiului 

cumparat caiete de la magazinul din sat. Am acuma peste o suta de caiete, in care am scris despre toti jinarenii, despre cum era viata mai demult, cu nuntile si jocul, cu junii de sarbatori si multe altele. Acuma, in ultima vreme, scriu mai cu seama despre cum raman muntii pustii, ca tinerii pleaca mai toti din sat, scriu despre cum moare ciobania aia adevarata, care era pe vremuri. M-am tot straduit cum sa fac sa nu uit, Doamne fereste!, pe cineva, sa nu uit vreo intamplare. Pana acuma, n-a venit nimeni sa-mi spuna ca as fi gresit ceva in ce am scris, ori ca am lasat pe cineva nepomenit. Asa ca eu cred ca am facut bine ce-am facut pana acuma. Am insa grija asta mare, sa nu uit nimic din ce-am vazut, sa pun totul pe hartie. E ca o datorie pentru mine.””

 

„Acum si de cand e lumea/ Cine-o auzit de Jina/ O aflat ca aici la noi/ Sunt oameni care cresc oi./ Si cum e comuna mare/ E impartita in trei hotare:/ De jos, de sus si la munte/ Pentru vitele lor multe”.

Pur si simplu. Vers din inima de Mărie. Curs lin ca laptele în putina în care se tălmăceşte caşul. Credinţă şi suflet, cuvânt crescut sus pe Muntele din Jina, acolo unde raiul gustă din pământul mărginenilor spre a fi şi dânsul mai frumos.

 

 

 

sursa foto: Maria Sterp

 

 

 

 

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: