De ce oare ne farmeca (pe cei mai multi dintre noi) colindatorii ce bat la porti in costume traditionale?! De ce ni se ivetse o lacrima de bucurie si emotie la privelistea delicata a iilor si catrintelor ce culeg intr-nsele arta unui neam intreg? De ce oare colindele cantate in rochii de seara, de-artiste rujate si fardate pana-n dinti ne lasa cumva reci…?
Nu cumva avem tot mai mult, sau, mai bine sppus, mai mult ca niciodata nevoie sa ne redescoperim radacinile, arta, fiinta nationala?!?
Iata cateva explicatii…
„Costumul tradițional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă”.
„Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu.
Un costum nefalsificat trebuie să conțină o narațiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Și este mai usor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte: ‘Iată vin colindători/ Printr-înșii și Dumnezeu /Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amandoua părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stanga închipuită-i lumea.” (Prof IOAN SORIN APAN)
Sursa foto: PRIMARIA ARPASU
