Cum de la Rasinari timpul a stat în loc

Rasinari. Un loc cat o istorie, începuta undeva, la 1204. Un loc în care timpul pare ca s-a oprit în loc. Cu toate ale sale: vorbe, cuvinte, port si gesturi. Cu toata întelepciunea bunilor de altadata. Un miez de Marginime unde, de oriunde ai veni, fara sa vrei, te simti ACASA.

"La noi sunt codri verzi de brad / şi câmpuri de mătase"– te întâmpină inscripţia de la intrarea în Răşinari, pe ritmul versului poetului pătimirii noastre-  Octavian Goga. Pentru că aici, cu istoria laolaltă, şi cu blândeţea naturii, dăinuie spiritul său. Natura îţi ă aici bineţe printre casele bătrâneşti, aşa cum şi oamenii te întâmpină blajini, gata să-ţi spună de ale lor, să-ţi arate satul şi moştenirea lor: priveliştea, cultura şi sufletele curate, veşnic bucuroase de oaspeţi.

O plimbare prin sat o întâlnire cu câţiva săteni de-ai locului, o privire cu luare aminte la bătrâna care toarce la poartă, ca acum 200 de ani, îţi dau dimensiunea arhaicului ce continuă să împărtăşească frumuseţea vieţii de aici. Ai impresia că poposeşti pe o filă de carte ce te îndeamnă să mai stăruieşti o vreme asupra ei. Pentru că aici numai de grabă nu poate fi vorba. Iar după ce te vei pătrunde de spiritul răşinăresc, la ieşirea din aşezare mai zăboveşti puţin asupra cuvintelor lui Emil Cioran: "La ce mi-a folosit să părăsesc coasta Boacii?"

Răşinariul este primul sat transilvănean menţionat în documente încă din 1204, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ca făcând transhumanţa în Ţara Românească.

Numele comunei – Răşinari – este , după toate aparenţele un derivat al substantivului răşină. Până a nu se fi întemeiat Sibiul, sătenii-aşa cum ne spune tradiţia- trăiau din vinderea răşinei pe care o duceau în târguşorul din apropiere, Cisnădia, cu care plăteau şi contribuţia către stăpânii locului. Este aşadar posibil ca locuitori acestei comune să se fi numit deci răşinari, nume care ulterior a devenit numele comunei. Si oamenii sunt mândri d enumele lor căci, spun ei, răşina e esenţă, e miezul care dă viaţă copacului, şa cum dragostea şi munca ţin omul în viaţă, prin urmare, nu degeaba se numesc dumnealor răşinari!

Mai este posibil însă, ca numele comunei să fie rezultatul unei etimologii populare, precum de altfel admite şi folologul român Dr. Sextil Puşcariu. După unii, s-ar putea ca numele original al comunei să fi fost Râuşor, cum s-a numit până la inceputul sec.al- XX-lea râul-graniţă între Răşinari şi Cisnădioara.

Cea mai veche dovadă a existenţei omului pe teritoriul actualei localităţi o constituie un fragment de topor de piatră ( augit-andezit) găsit în anul 1954 pe muntele Rozdesti, datat, conform spuselor specialiştilor, din epoca neolitică.

Biserica şi sfântul cu cap de miel

În urmă cu câţiva ani, un jurnlist impresionat de plaiul doinit al satului răşinărean consemna: „Timpul a început devreme în Răşinari, dătătoare de seamă fiind biserica din lemn ctitorită, în 1383, de voievozii munteni Radu Vodă şi Mircea Basarab. Chiar dacă lemnul nu a fost ocolit de efectele vremelniciei, spiritul vechii bisericuţe ridicate pe locul sfinţit de Basarabi dăinuie încă în lăcaşul sfânt ridicat între anii 1725-1758. Martor în această călătorie spirituală prin timp ne este părintele Jianu, dar şi frescele Bisericii Sfânta Parascheva, unele dintre ele străbătând istoria aşa cum au fost ele pictate de răşinăreni acum mai mult de trei secole, între 1760 şi 1795. La fel de încărcată de sute de ani este pictura care îl întruchipează, într-o reprezentare unică, pe sfântul cu cap de miel, Sfântul Cristofor. Legenda, aşa cum ne-o povesteşte părintele Jianu, spune acesta, era un tânăr militar creştin care a fost hărăzit de Dumnezeu să fie foarte frumos. "Considerând că frumuseţea nu este atât de importantă, Cristofor se roagă lui Dumnezeu să îi schimbe înfăţişarea", ne spune părintele Jianu. Povestea Răşinariului nu ar fi la fel dacă nu ar fi rostită de chiar de părintele Jianu. Ne deschide lăcaşul sfânt ridicat între anii 1725-1758, pe locul unei mai vechi biserici din lemn de la 1383, ctitorie a voievozilor munteni Radu Vodă şi Mircea Basarab, şi ne invită într-o călătorie în timp. Frescele Bisericii Sfânta Parascheva sunt pictate de răşinăreni între 1760 şi 1795, unele dintre ele fiind, în timp, restaurate. Pe unul dintre pereţii bisericii tronează sfântul cu cap de miel, Sfântul Cristofor, într-o reprezentare unică. "Legenda vorbeşte de un tânăr militar creştin care a fost hărăzit de Dumnezeu să fie foarte frumos. Considerând că frumuseţea nu este atât de importantă, Cristofor se roagă lui Dumnezeu să îi schimbe înfăţişarea", ne povesteşte părintele Jianu. Copilărie de basm la Răşinari În încercarea de a reface tradiţia picturală a icoanelor pe sticlă de la Răşinari, părintele Jianu a organizat, în cea mai veche casă din Răşinari, un atelier de pictură. În două camere sărăcăcioase, aşezaţi la două mese lungi şi supravegheaţi de foşti ucenici, copii de diferite vârste învaţă să pătrundă tainele picturii. Pe pereţi sunt agăţate, deoparte şi de alta, picturile foştilor ucenici, premiate la diferite concursuri de specialitate. Părintele le vorbeşte blajin, le mângâie capetele bălaie şi îi îndeamnă să fie sârguincioşi în deprinderea învăţăturilor de început. Sunt încă mici, însă sunt dornici să înveţe, iar părintele Jianu îşi pune toate speranţele în ei. Are încredere că peste ani vor duce mai departe tradiţia răşinăreană. După ce am petrecut câteva minute cu aceşti viitori pictori, ne-am gândit dacă nu cumva ne-am întâlnit fără să vrem şi fără să bănuim cu adevărata copilărie. Să înveţi să pictezi încă de mic, să poţi cutreiera codrii verzi şi câmpurile de mătase, iată o experienţă pe care nu o mai trăiesc azi decât copiii cu adevărat privilegiaţi. Rupţi de modernitatea ce a instituit domnia calculatorului şi a jocurilor electronice, copiii răşinărenilor trăiesc o copilărie de vis”.
Meştera…
Vechile meşteşuguri sunt şi aici păstrate cu străşnicie. Cu bucuria unei veşnicii care se învaţă prin trudă, prin bucuria transmiterii din moşi-strămoşi. Cuo răbdare de invidiat. Uite-aşa, se face că din mâinile pricepute ale Mariei Naiţă au ieşit în aproape 50 de ani de muncă mii de feţe de masă, ştergare sau traiste tradiţionale. Produsele făcute de ea au ajuns până în America, și decorează de asemenea şi pensiuni tradiţionale… Femeia lucrează din zori şi până seara, cu o bucurie molipsitoare, cu ochii licărind de mândrie atunci când arată, prin toată casa, puzderie de lucruri „făcute toate numai cu mâna mea”. Peste tot, prosoape din bucătărie, feţe de pernă, brâie tricolore meşteşugite, până la feţe de masă parcă din basme, traiste tradiţionale transformate de mulţi tineri în accesorii moderne, pânză groasă, ţesută în război, pe care croitoresele o transformă în haine pentru ciobanii Mărginimii Sibiului: un tezaur care pare să spună poveşti de demult. Toate sunt muncite migălos, „năvădite în 2 iţe, în 4 iţe”, în războiul vechi care îi e, fireşte, cel mai destoinic prieten.

Chimirul… de taină

În ultima zi a Olimpiadei de Meşteşuguri Artistice Tradiţionale- faza judeţeană, la una din mese, plină ochi cu măşti populare de-ţi luau ochi, lucra un băiat din Răşinari. Mândru foc de lucru său şi mai cu seamă de costumul pe care îl purta. Din toate, îţi aţinea privirea grija băiatului atât pentru ce lucra, dar şi pentru chimirul ce îi strângea brâul. Operă de artă, nu glumă. „E de al bunicul şi cred că-mi aduce noroc. N-aş fi venit fără el. un chimir vechi, purtat cu cinste, pe acre sta încrustat „1936”. Băiatul îl tot mângâia ş-apoi lucra, şi tot aşa. Adrian Lepădat (Grup Şcolar de Construcţii şi Arhitectură "Carol I" Sibiu), părea convins că nu poate reuşi altfel, decât grijind de „talismanul” acela. Poate că tocmai purtând lucrul bunicului primea harul de face măştile acelea care, de altfel, i-au şi adus şi un premiu binemeritat.

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: