Agale şi, totuşi, drept cumu-i bradul, s-a dus „ţintă”- vorba aceea, la librărie, undeva, în centru. Cu un tablou (așa părea pachetul) imens sub braţ, s-a oprit, l-a contemplat, i-a savurat faldurile şi culorile proaspete, la măsurat cu ochiul, şi, în ciuda staturii sale, sfios şi cu evlavie, l-a… mângâiat.
Era hotărât sa-l ia acasă, cât ar fi costat… Nu m-am putut abţine şi l-am făcut să se destăinuie:
„Păi, doară vine Sânt’ Andrei şi-apoi Ziua Românimii. Am vinit cu zor să-mi iau icoană şi steag. Bătrâna o murit de-o vreme, de ea ăs văduv, dar de țară nu! Îi musai să mă pregătesc cum se cade: îmi doream demult o icoană mare cu sfântul Ardealului şi am găsit una s-o pun în cămara a mare, la răsărit. Am luat de la Mitropolie, sfinţită cu tot dichisul. Acum m-am oprit să iau steag, să-l înfig acolo, în mărul ăl mare din curte, să vadă tot omul că nu-s păgân şi s-am şi eu o bucurie la zi mare. Îs sibian şi la noi, în Mărginime, de sărbători şi la duminici se cuvine să te coperi cu strai naţional şi să meri la slujbă şi să duci în mâni ori să ai pus la vedere tricolorul. E a mai de preţ podoabă, că doar aşă-i cinstit”, a mărturisit Nea Ioan. În fiecare an cumpără steag nou, pentru că nu se cade să pună lucru vechi, la sărbătoare (zice că îl arborează în mărul din grădină și-l lasă acolo tot anul și-poi, de vânt, d eploi, pânza se mai rupe, se decolorează, de la an la an).
L-am întâlnit azi, 29 noiembrie, în centrul Sibiului.
Cinste lui…
