Folclorul… e sufletul neamului. Acolo sunt dorurile, „dragostile”, bucuriile, nunție, duminicile, horele, cărările, cătănia… acolo e trăirea, acolo… ȚARA… Și oamenii ce țin viu ăst tezaur sunt FEȚII-FRUMOȘI ai neamului. Așa și… Junii noștri legendari: lecții de frumos, tradiție, patriotism. ARTIȘTI în toată puterea cuvântului.
Despre JOCUL și tainele lor am stat de povești cu unul dintre… Veteranii Junilor, un jinar ce și-o-mpletit viața cu jocul,să- fie hrană și leac pururea: TICĂ DOGARIU.
-D-apoi îi fain tare să joci, dacă apuci, apoi nu mai lași jocul cât ai fi, da’ să-l știi, să-l cunoști, să-l simți, că nu-i ușor! Dacă apuci de copil, îl duci toată viața, îți crește așa, ceva în inimă, în trup… Și dacă îi cu forța, de gura mumii ori a bunilor, îi bai. Nu iese. Jocu’ musai să-l ai în tine, să-l înțelegi, să-l dorești… altfel nu mere…
… Ș-apoi când afli acestea, cum să nu te-ndemni la vorbă cu un așa om în care pare că și cuvântul saltă a joc fain din Mărginime, cu inimă și cu priviri cu tot… Și ui’ așa, ce-am aflat…
-Cum e viața de June?! Cum și când începe?! Care sunt primii… pași?! Dumneavoastră cum ați început?
–Nu-i simplu. La fete e mai ușor, și mișcările sunt altele, și mobilitatea… mai că… toate fetițele, când îs mici vor să danseze, să joace… La băieți îi mai greu. Ca să formezi un dansator, așa, cam de pe la 4-5 anișori, dar îi greu, că se lucră greu cu un copil așa micuț, că nu-i tot timpul atent, obosește… numai dacă are în sânge… și îi dus pe la joc, în sat, la evenimente, să prindă, ș-apoi vine de la sine… acum la grupe se lucrează cu copii de pe la 5-6 ani. Da‘ se lucrează!!! Ș-apoi dacă îi lăsat să simtă copilul, să joace, să învețe cu drag, aia îi. Și ajunge dansator, dar îi cu muncă multă, cu repetiții, nu așa, una-două…
Io-s din Jina și norocu-i că acolo se mai păstrează tradiția, mai se ține de legea veche și, vorba-aia, cu asta am crescut. Am trăit jocul de când am deschis ochii.în Jina, la noi, se făcea joc duminica și la sărbători și io acolo eram! Și dacă erau două sărbători legate, două zile la rând, apoi sara se făcea bal, cu rost, fain, da‘ la joc, ca tânăr musai să ai armata făcută, altfel… Ș-acolo știți cum se scoate fata la joc?! Îi faci cu ochiul și fata vine, dacă știe că ești drept, gospodar, cu armata și cu jocul în picior… Și-apoi așa, dacă scoți fata de mai multe ori la joc, se cam știe că aceea îi aleasa… Și-n clasă, la școală… cum se dădea pauză, fetele apucau la joc. În clasă sau afară și minten mă chemau și pe mine că mă știau… „Tică, hai la joc!” Și mai cu poftă era așa la școală cu… joc. Și când învățam după-amiaza, și la sărbători din cele ce picau în cursul săptămânii și se făcea joc, numa’ ce fugeam de la școală și făceam eu cum făceam de mă duceam să joc, la Căminul Cultural că n-aveam astâmpăr… Cum să mai stai în bancă, la școală, de știai că-i joc în sat?!
–Ați venit apoi la Sibiu…
–Da. Am venit la școală la Sibiu, dar ce să vedeți, că satul tot îi acolo, în inimă și duminica tot fugeam ca să joc, că nu mă răbda dorul… Și-am intrat aici, la Sibiu, în formația de dansur, că nu se putea să stau deoparte… Și mergeam pe la Cântarea României- cum era atunci, pe la concursuri, festivaluri (nu mă laud, dar eram numai pe locurile fruntașe)… învățam și jucam…
De-aici, până prin 1986 am activat la Casa de Cultură a Tineretului.
Prin ‘86 am am ajuns la Casa de Cultură a municipiului Sibiu- atunci, la Sala Thalia. Am început și să lucru, în fabrică, dar de dans nu m-am lăsat și nu mă las. și datorită solicitărilor, am fost transferat prin ‘87 la Balanța și… aveau și ei Formație: Păltinișul. D-apoi… cum: jucam în paralel și la Thalia- la Ansamblul Dumbrava și la Păltinișul. în 1988 ni se alătură marele coregraf Ioan Macrea.
Nu știu cum făceam, dar jucam și colo și colo, joc de-al nostru să fie! În ‘89, înainte de Revoluție… am fost în turneu în Turcia. A fost o ieșire faină, dar cu peripeții pentru vremea aceea… Apoi a venit momentul acela de răscruce.
Balanța apoi s-o făcut praf, s-a desființa ansamblul Păltinișul, dar între timp, în 91, sub bagheta Maestrului Macrea, o parte dintre colegi de la Casa de Cultură și Palatul Copiilor, a luat ființă Ceata Junilor, care a activat în cadrul Cercul Militar. Am fost Polonia, unde am fost pe podium…
Ș-apoi pe unde n-am mers… am fost în Italia, în Grecia, în America… au fost pățanii, cu interviurile, cu drumurile, dar am dus jocul nostru d-aici, d-acasă, în toată lumea! Pe unde-am fost, am jucat de s-o ridicat sălile în picioare și-am fost primiți regește. Ne dădeau de toate, știau din ce lume venim, și se bucurau cu toții că, uite, mai suntem care ținem de originea noastră, de tradiție…
Prin ’98, din nefericire, o fost năcaz mare, că s-o dus maestrul Macrea. Da’-nainte o-nceput să facă festivalul de- poartă ș-acum numele… l-o lăsat așa, de moștenire, cu juni cu tot.
Ulterior, io m-am alăturat Veteranii Junilor.eram cam cel mai june acolo, da’… oameni faini, ce mai! Între timp, lucram ca șofer, apoi am fost la o societate privată… De-acolo m-am mutat de tot, și cu șoferia, și cu jocul… la CJPCT. S-o-ntâmplat mai încolo, când deja era doamna Silvia Macrea, fiica maestrului, la conducere. Domnia sa duce mai departe spiritul tradiției, așa cum o lăsat maestrul să fie în veac jocul autentic și bun știut…
Am venit la Juni „cu arme și bagaje”, cum să zice. Am împletit dansul și șoferia și zic io c-o ieșit cu bine…
-Ați avut și aveți activitate din plin. Aveți evenimente cât tot calendarul și jucați jocuri din toate regiunile… în afară de tradițiile și dansurile specifice Sibiului, ce altceva vă e la inimă… sau… ce jocuri vi se par dificil de abordat?!
–Toate au povestea și farmecul lor, toate au un înțeles, un rost, un limbaj…îmi place și e și foarte greu… Călușul din Oltenia sau jocurile din Banat… dar îmi plac și sărbătorile din Maramureș. Ați fost vreodată la Mănăstirea Bârsana de-o sărbătoare mare?! Atât de colorat, atâta spirit, atâta frumos am văzut acolo, că mi s-o pus ca icoană la inimă…
-Dar din folclorul internațional, pe care l-ați cunoscut prin turnee, sau aici, la Sibiu, la Cântecele Munților, când vin artiști de pe tot mapamondul?
–M-au fascinat jocurile celor din Chile, ale celor din Tahiti, din junglă, cele sârbești, cele din Germania… au costume extraordinare, cu accesorii din nuci de cocos sau alte plante de-ale lor și au niște dansuri și ritmuri… de-ți fură inima.
–Ne-ați putea împărtăși o amintire, un moment drag…
-Da. O să vă povestesc ceva cu totul special, i-aș zice nu doar amintire… o lecție… știți noi avem ceva colaborări cu japonezii… Vin japonezi cu drag aici și asistă și.. învață folclor, tradiții de la noi și din ținutul bacanic… cu o tenacitate greu de imaginat. Eram acum câțiva ani… cu un grup de japonezi, undeva în Ținutul Pădurenilor, la un eveniment… sus pe munte… S-o-ncins jocul și s-o prins și japonezii în horă… da nu greșeau un pas. Erau atât de concentrați, de atenți… au învățat imediat. Sunt înnebuniți după tradiții, după autentic. La un moment dat, una dintre tinerele japoneze, jucând așa, perfect, a început să plângă, da’… plâns, nu așa… Ne-am speriat, nu știam ce-i: i-i rău, îi ceva bai…, dar cineva din grupul lor ne-a explicat că fata plângea așa de… EMOȚIE, de bucurie că trăiește și învață așa joc, că vede așa sărbătoare tradițională… Fata aia trăia momentul, era impresionată… da’ un pas nu greșea la joc!!! A fost extraordinar, fără cuvinte…
Dar o colaborare faină avem și cu americanii.
-Într-adevăr… e, și cu atât mai mult, cele ce povestiți mă îndeamnă să vă întreb, înainte de a încheia discuția, ce mesaj, ce cuvânt aveți spre învățare tinerilor, copiilor…?!
–Să îmbrace haina românească, să învețe carte da‘ și tradiția. Să meargă la biserică cu credință și în strai străbun și să joace. Să țină viu jocul, că ăsta îi sufletul nostru și identitatea noastră. Dacă uităm jocul, uităm d-ale noastre…
Mai mult decât o discuție. O poveste, o lecție… Mulțumim, domnule Tică Dogariu și… așteptăm cu nerăbdare încă una, încă… 100 de sărbători în care Junii, și Ceata Junilor și Veteranii… și cât mai mulți prunci la Scoala de Dans IOAN MACREA să ne umple inimile și clipele…
