Ocna Sibiului, supranumită „Litoralul Ardealului” este o staţiune turistică situată în judeţul Sibiu, în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei (nord-vestul Depresiunii Sibiu) la 15 km nord de Sibiu, pe valea pârâului Vişa, într-o regiune înconjurată de păduri de stejari seculari și cu un subsol bogat în sare.
Prima stațiune balneară a fost înființată oficial aici în anul 1845. De atunci, Ocna Sibiului şi-a atras renumele datorită lacurilor heliotermice formate pe locul unor vechi mine de sare surpate, care au consacrat şi toponimul.
Pe masivul de sare se află mai multe lacuri sărate (foste ocne prăbușite). Multe dintre ele au o concentraţie de sare de 260 grame/litru. Interesant este Lacul Avram Iancu (fosta mină “Grosse Grube”, “Ocna Mare”), cu o adâncime de 132,5 m, este considerat cel mai adânc lac antropogen din ţară.
Climatul temperat, aerul bogat in aerosoli, temperatura anuală mult peste media din această parte a țării și recentele renovări ale ștrandului, au adus din nou stațiunea la faima din trecut.
Şi, dacă nu ştiaţi, Ocna Sibiului prezintă interes şi din punct de vedere arheologic, aici fiind descoperite mai multe unelte din epoca bronzului (1900-800 î.C.), expuse în momentul de faţă la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
Vechea salină de la Ocna Sibiului
Exploatare şi… geometrie! Cupola masivului de sare are forma unei elipse cu axa mare de 1,3 km si axa mică de 0,6 km. Deși sarea de la Ocna Sibiului a constituit obiectul unor îndelungate exploatări miniere (din perioada romană, până în anul 1932), adâncimea masivului nu se cunoaște până în prezent, fiind apreciată la cca 1-1,2 km.
Zăcământul de sare a fost exploatat aici încă din timpul romanilor (n.r. aşa cum precizează site-ul www.sibiul.ro, „În perioada cuceririi romane s-a construit primul drum pe care sarea era transportată cu căruţele până la Alba Iulia, iar de acolo, mai departe, până în inima Imperiului. Tot datorită principalei sale bogăţii -sarea-localitatea a continuat să se dezvolte şi în Evul Mediu, pentru ca, în 1346 să fie ridicată la rang de târg (oppidum). În prezent zăcămintele de sare nu se mai exploatează, ultima mină fiind închisă în anul 1931.” ) , continua exploatare ducând la formarea unor mari caverne subterane, care, prin prăbuşirea lor, au format lacuri: Horea, Cloșca, Crișan, Inului (Ocna Iosif), Lacul fără fund (Ocna Francisc), Avram Iancu (Grosse Grube, Ocna Mare), Ocniţa (Kleine Grube, Ocna Mică), Sf. Ion (Ocna Sf.Ion, Ocna Ioan Nepomuk), Poporului, Dulce, Brâncoveanu, Mâţelor, Vrăjitoarelor, Sf. Ignat, Trestiilor, Austel. Zece lacuri conțin apă sărată, patru lacuri apă dulce. Două lacuri au dispărut în ultimele decenii, prin colmatare (Lacul Trestiilor şi Lacul Austel). „Lacul fără fund”, cu o suprafață de 0,2 ha, a fost declarat rezervaţie naturală. Acest lac are o adâncime de 34,5 m, un diametru de 50 m, o formă ovală şi a luat naştere din prăbuşirea în anul 1775 a ocnei Francisc.
Tehnica de deschidere în trecut a ocnelor de sare
Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal , se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puțse amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puțera rezervat pentru intrarea și ieșirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puțpentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau de obicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.
Demn de remarcat că această cetate a sării păstrează o zestre de numai puţin de 16 lacuri (!)
O trăsătură specifică lacurilor sărate este stratificaţia ciudată a apei, a salinităţii şi temperaturii, după cum recunosc specialiaştii. La suprafaţa lacului se găsește o pânză de apă dulce permanentă, iar la adâncime stratul de apă sărată care acumulează permanent căldură.
Apele lacului sunt populate de o faună specifică mediului salin, iar pe mal se dezvoltă o floră halofită bogată
Diferenţa de temperatură şi salinitate este folosită în scopuri terapeutice.
Lăcaşurile de cult
Localitatea este străjuită de două biserici păstrătoare ale filonului istoric secular.
Biserica Reformată-Calvină (1240) este o bazilică romanică cu 3 nave, cu cor pătrat supraînălţat de un turn masiv, absidă semicirculară şi fresce din secolul al XIII-lea. Nava centrală este acoperită cu bolți gotice pe nervuri în rețea (secolul al XVI-lea). Biserica este posedă picturi murale în stilul Renașterii, executate de Vincentius Cibiniensis (1522), precum și un turn cu ceas, care funcționează din anul 1787. Biserica este înconjurată de ziduri de apărare.
Biserica “Brâncoveanu de Sus” a fost iniţial o ctitorie a lui Mihai Viteazul (1600), de tip dreptunghiular și absidă decroşată (retrasă față de pereții naosului), cu decoraţii pe faţade specific munteneşti. Constantin Brâncoveanu o reface in 1701, arhitectura monumentului fiind o mărturie a relațiilor artistice dintre Țara Românească și Transilvania. Edificiul a suferit o supraînălțare în secolul al XIX-lea, fațadele prezintă arcade oarbe geminate, un brâu puternic, iar sub fosta cornișă o friză de ocnițe pătrate. Picturi murale din 1723. În tabloul votiv apar figurile lui Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu.
Printre factorii naturali terapeutici recunoscuţi pentru efectul benefic se numără apele minerale termale clorurosodice, bicarbonatate, sulfuroase, iodate, ape oligominerale hipo şi hipertermale, magneziană, apele sărate de mare concentraţie, nămolul sapropelic, sulfuros, mofete, bioclimat sedativ de cruţare sau cu nuanţe de excitare, climat răcoros, de depresiune intramontană, fără excese termice, bioclimat excitant de stepă.
Şi, aşa, cu toate aceste minunăţii, cu tot farmecul de ieri şi de astăzi… Ocna Sibiului vă aşteaptă. Cu porţile deschise!
