De… Dragobete

E timpul iubirii.. e timpul luminii! Înainte vreme, iubirea era asociată luminii, florilor, primăverii… aşa se face că nu la întâmplare, Dragobetele se celebrează la ceasul când iarna îşi ia adio, lăsând loc primăverii-simbol al vieţii să ne împărtăşească miracolul său, miracolul facerii…

 

Iată, însă, o scurtă incursiune în tradiţia acestui moment…

Se spune că Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni – ca fiica regelui Decebal de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian). Chipeşul Dragobete, un neastâmpărat şi un năvalnic, era un peţitor şi un naş al animalelor – iar Românii l-au considerat protectorul iubirii celor care se întâlnesc de ziua lui – când omul participă la bucuria naturii, pregătindu-se de venirea primăverii, la început de an agricol / odată cu ieşirea ursului din bârlog. Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, fiindcă Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute flori de primăvară – mai ales ghiocei – prin păduri şi lunci. Sărbătoarea de Dragobete era un prilej pentru comunitate de a afla şi ce cununii se pregăteau peste an. Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, de Dragobete fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă dar şi de păsările cerului – ce se puteau logodi atunci. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Toţi socoteau sărbătoarea ca de bun augur. Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de nea, numită “zăpada zânelor” iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Pe 24 Februarie – de Dragobete – pentru Români este sărbătoarea iubirii.

Bine de ştiut, Dragobetele (care era numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor) era un zeu tânăr al dacilor care era sărbătorit în Muntenia, Dobrogea, Oltenia şi Transilvania la o dată fixă în acelaşi sat. Data varia de la o zonă la alta (între 24 februarie şi 28 februarie, 1 martie şi 25 martie). Dragobetele era considerat patronul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti. În unele tradiţii este considerat Cap de primăvară, Cap de vară, fiu al Baba Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică. Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romană şi cu Eros zeul iubirii în mitologia greacă.

De la lume adunate…

Trebuie să ştiţi că, de fapt, credinţa populara românească spune că cei care ţin sărbătoarea de Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Aşadar: dimineaţa, îmbrăcaţi in cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase (folosite pentru descântece de dragoste), dacă vremea era urata se adunau la casa unuia dintre ei şi se ţineau de jocuri şi de poveşti.

Înainte vreme, de Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevarate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.

În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă era păstrată cu mare grijă pentru ca avea proprietăţi magice (se spunea ca e “nascuta din surasul zânelor”) şi putea face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt şi fragi, fetele adunau apa de ploaie (pentru spălatul parului) sau de izvor atunci când Dragobetele se tinea în luna martie.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie drăgăstoase tot anul si mai aveau grija să dea mâncare buna orătăniilor din curte, păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. De multe ori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, ca să le meargă bine peste vară.

Dragostea era faină, liberă şi veşnic sub semnul credinţei şi al încrederii. Iar căsniciile durau, se căleau şi îmbogăţeau satul, familia şi spiritul, până la adânci bătrâneţi. Pentru că, vorba aceea, „Dragostea e ca ceaţa: nu e înălţime pe care să n-o acopere” şi… ca sa fii iubit trebuie să te arăţi vrednic de iubit!

Rădăcini…

Conform www.crestinortodox.ro, denumirea pentru această sărbătoare induce numele din slava veche a sărbătorii creştine din această zi- “Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. În spaţiul slav, sărbătoarea numită “Glavo-Obretenia”, a fost preluată de români ca şi în cazul altor sărbători din calendarul popular (Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia s.a.). Denumire din slavă apare in veacurile evului de mijloc sub denumirile “Vobritenia”, “Rogobete”,” Bragobete”, “Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea “Dragobete”.

O alta explicaţie data de unii filologi asupra provenienţei numelui “Dragobete” porneşte tot de la două cuvinte vechi slave “dragu” şi “biti”, care s-ar traduce prin expresia “a fi drag”.

 

 sursa foto:  Ion Coja

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: