Să ne întoarcem ochii către ceea ce ne este, încă PATRIMONIU, grăindu-ne neostenit despre veacuri, istorie și mai cu seamă despre cei ce au pus temelii cândva, demult…
Ei bine, nu vă invit să facem popas la una dintre bisericile înscrise deja pe lista Patrimoniului UNESCO- ROMÂNIA_ precum Biertan sau Valea Viilor, ci undeva, la … câţiva paşi de Sibiu, unde istoria şi legendele fac casă bună cu prezentul, iar locul merită din plin nu doar admiraţia turiştilor, ci mult mai multă promovare şi atenţie din partea autorităţilor.
Nu mulţi sunt cei care ştiu că numele german vechi al comunei Slimnic era Stolzenburg, altfel spus, satul (târgul) mândru sau cu oameni mândri.
De când se ştiu, şi chiar şi acum, majoritatea localnicilor spun cu tâlc că sunt din Stolzenburg, nu din Slimnic. Şi poate nu dintr-o aşa-zisă lipsă de patriotism… ci mai degrabă conştienţi că vin dintr-un sat mândru, unul din cele mai vechi din Ardeal, a cărui atestare oficială în documente indică anul 1282.
Dupa cum scria Maximilian Moltke, autorul Imnului Sasesc de la 1848, Transilvania a avut o preistorie mare si puternica, multa vreme inaintea venirii saşilor, dar şi după aceea. Lucrul este la fel şi în ceea ce priveşte Slimnicul.
Pe locul actualei cetăţi a existat o fortificaţie cu dimensiuni mai reduse. Acesteia i-a aparţinut şi capela gotică din nordul cetăţii, atestata documentar in 1342, transformata apoi într-un turn de apărare.
Cetatea a fost ridicată în întregime din cărămidă pe la 1282, zidurile exterioare fiind sprijinite de contraforţi în trepte, elemente care trădează caracterul ei mai nou.
Cetatea de la Slimnic este aşezată la marginea fostului scaun al Sibiului, înainte de dealurile care-l despărţeau de scaunul Mediaşului. Odinioară, în preajma ei se afla un codru întins, intrat în tradiţia populară ca loc de adăpost al haiducilor.
De asemenea, aşa cum aflăm de pe site-ul primăriei Slimnic, toate descoperirile de materiale arheologice preistorice dovedesc ca începuturile habitatului uman pe teritoriul slimnicean se plasează în epoca neoliticului (circa 7000-3000 i.e.n.) viata pulsând de atunci fără întrerupere.
Se spune că cei dintâi locuitori ai acelor vremuri şi-au constituit o mică aşezare, probabil la sud-est de actuală vatra a satului, în dreapta Izvoarelor Sarbei, iar în epoca de trecere de la neolitic la civilizaţia bronzului (cultura „Coţofeni”), au existat două aşezări, în Sarba Stempen şi pe dealul „Cetăţeaua”, în apropierea locului numit azi „La saivane”. Aşadar, localnicii au cu ce se mândri şi au ce povesti. Cât despre actualul toponim, mulţi îl pun în legătură cu un cuvânt de origine slavă, „slemne”, care înseamnă „pârâu”.
La 1394, apare denumirea cunoscută, de Stolzenburg. În maghiară se numeşte „Szelindek”, în traducere aproximativă „câine de pază”.
Legende ferecate în piatră
Temniţa pentru „certăreţi“Fortareaţă în Evul Mediu, „grămadă” de cărămizi în secolul XXI. Aceasta este, în opinia unora, cetatea ţărănească din Slimnic, peste care anii nu au trecut fără să lase urme. „Precum un organism care se deteriorează în timp, bătrâna cetate nu mai respiră viaţă”, aflăm de pe www.monitorulcj.ro . „Acum, pare obosită de povara anilor care au trecut peste ea şi de bucuriile sau dramele pe care le-a găzduit şi pe care le păstrează atâta timp cât îi va mai fi dat să dăinuiască. În interiorul ruinelor pe care le vedem astăzi erau ţinute captive cuplurile cu probleme in dragoste. Ritualul consta, de fapt, în întemniţarea bărbatului şi a femeii timp de 3 zile in cetate, iar in cazul în care neînţelegerile continuau, certăreţii sfârşeau la Episcopia săsească de la Biertan. După cum spune legenda, pe parcursul celor 3 zile de convieţuire forţată, cuplul nu avea la dispoziţie decât o lingură, o farfurie, o masă şi un pat de lemn. Nouă din zece perechi renunţau la ideea separării, pe care o vedeau ca iminentă înainte de „popasul“ la cetate.
O altă legendă povesteşte că era odată un vrăjitor care avea trei fete – toate cuminţi şi devotate tatălui lor. Mai apoi au apărut trei prinţi care doreau să se căsătorească cu cele trei fete şi fiecare dintre acestea a vrut să îşi construiască câte o cetate.
Fiicele cele mari erau mândre şi arogante: fata cea mare şi-a ales zona Tălmaciului şi şi-a propus să construiască într-o zi o cetate care urma să se numească „coroana ţării” datorită frumuseţii acesteia.
Ce-a dea doua fată şi-a ales zona Slimnic pentru a construi cetatea. Ea vroia să facă în 3 săptămâni ce a făcut sora sa mai mare într-o zi şi avea să îşi numească cetatea „cetatea mândră (Stolzenburg)”
Veni iată şi rândul celei de-a treia fete să îşi aleagă locul pentru cetate. Aceasta era pioasă, modestă şi cea mai frumoasă dintre toate. Ei i-a rămas cea mai joasă cetate, cea de la Cisnădioara. Ea a spus: „Singură nu voi reuşi mai nimic, dar cu ajutorul lui Dumnezeu voi face din această cetate un adevărat Burg şi voi construi şi o biserică lângă.”
Cetăţile celor două fete mândre s-au prăbuşit, dar cea a fetei cele mici stă şi astăzi în picioare.
(legendă preluată din „Schäßburger Zeitung”, nr 36-37, 1908 şi republicată de http://butterflyralu.blogspot.ro/2009/05/slimnic-stolzenburg.html)
Nu-şi pierd amintirile…
Se păstrează azi câteva fotografii- document, între care şi una a unei fete confirmate din Slimnic/Konfirmiertes Mädchen aus Stolzenburg, fotografie de Oskar Pastior senior (1898-1954), realizată pe la 1935 în faţa cetăţii ce domină colina Burgbäsch.
foto: Sibiu
