De vorbă cu…”Bunicii” Prichindelului

De strajă… de 40 de ani

Neluţu Bărbuşiu. A încărunţit la Leagănul de Copii devenit apoi Complexul de Servicii „Prichindelul”. A venit prin transfer de la o unitate militară ca mecanic şi acum este „omul-orchestră”- mecanic, tâmplar, muncitor, grădinar şi… „tătic” pentru prichindeii pe care soarta i-a adus „în braţele” statului. „Când am venit aici, erau 300 de copii şi vreo 160 de angajaţi (dintre care 3 fochişti, un tâmplar, un mecanic, un zugrav). Acum eu le fac pe toate şi nu mă plâng. Ba mai şi pun la inimă copiii. Că dacă s-ar întoarce timpul, tot aici aş veni şi aş rămâne. Aici am petrecut zeci de ani, nopţi, revelioane, Paşti… Uneori mă trezeau noaptea pentru o intervenţie. Veneam ramburs. Pentru micuţii ăştia. Nu ai cum să-i laşi. Duc şi copiii la grădiniţă, le duc mâncarea, repar tot. Ce mai. Aici parcă e lumea mea”. Nu a avut decât o dată un mic concediu medical şi simte că dacă ar face altceva, ar obosi şi s-ar îmbolnăvi de-a binelea. Şi o singură dată a avut aici un moment critic, când s-a aprins vechiul cuptor pe gaze pentru cârpe.

Cu zâmbetul pe buze, spune că aici, încă de când era „Casa Copilului” era şi… „casa angajaţilor” şi niciodată nu s-a gândit să plece în altă parte. Ba se şi gândeşte cu groază că va veni momentul să se pensioneze. Şi domnul director a promis să-l numească „mecanic onorific”.

 

„Mamă” din ’75

Mărioara Mărginean s-a angajat la ceea ce este acum Complexul de Servicii „Prichindelul” în 1975. 26 august. Ţine şi acum minte ziua aceea şi nu îi pare rău. Ba povesteşte cu inima deschisă. Prima dată a lucrat ca infirmieră la copiii între 2 şi 4 ani. „erau vreo 60. erau copiii nimănui, dar ne aveau pe noi. Puţini erau bolnavi şi erau ai noştri. Că nu-i puţin să-ţi zică 60 de guriţe „mama”. Am lucrat şi la prematuri- cum era atunci. Aici cum s-ar zice mi-am crescut fetele mele şi chiar am vrut să mai iau de aici una, dar nu prea a vrut soţul. Dacă era după mine, poate luam toţi copiii. Aş fi sta cu 3-4 deodată în braţe. Şi să vă mai spun ceva. Şi să trageţi concluzia: când veneau sau vin acum părinţii pe la care vin… foarte rar, copiii tot la mine sau la colege se aruncau în braţe şi chiar parcă se fereau de ai lor, că erau ca nişte străini. Am avut şi o fetiţă care după ani mulţi s-a întors aici ca angajată şi Doamne, ce bucurie ne-a făcut! Ce să mai spun? Pe vremea lui Ceauşescu, la structura de atunci, aveam aici 6 medici, aveam incubator, laborator… Toţi bunii pediatri ai Sibiului au trecut pe aici. Cât despre  copii… toţi sunt frumoşi, toţi merită iubiţi. Mi-aduc aminte că odată am găsit unul lăsat la uşa laboratorului. „Albăstrelul”, că avea o bluzică albastră. Pe-un altul l-am găsit aruncat în iarbă. Doamne, ce mai poveşti!”

 

Omul din spatele lingurii…

Maria Tanţău lucrează cu copiii Prichindelului din 1976. Ca dietetician. Imediat cum a terminat şcoala postliceală la Vâlcea, a fost adusă direct de directoarea de atunci a „leagănului de copii”, un medic de nota 10: doamna Pomărac. Îşi aminteşte cu mare drag de toţi colegii, de copii de… „uzina care era aici”, pe vremuri când prepara lapte pentru sute de copii şi 7 mese pe zi pentru fiecare copil în parte. Şi peste toate, îşi aminteşte cu recunoştinţă că a moştenit multe de la tradiţia săsească a vechiului leagăn de copii: rigurozitate, curăţenie, spirit de echipă… „un mecanism ca de ceasornic”.

 

„Doamne, ce vremuri!”

E şi leit-motivul amintirilor Elenei Cojocariu care a venit aici tocmai de la Ploieşti Hăt, în 1978. Asistent pediatru. Şi aminteşte cum în prima zi de lucru, colega şi prietena dietetician a pus-o să umple şi să vegheze cazanele nemţeşti- cele cu fund dublu- cu apă. Şi în timpul acesta, colega îmi explica ce e de făcut şi cum să te porţi cu copilaşii ăştia. Şi pe atunci se preparau cca 200 de litri de lapte pe zi.  

Şi eu am vrut să iau o fetiţă, dar nu s-au împotrivit părinţii ei.

Au trecut anii, dar parcă au trecut prea repede…”

 

Poveşti adevărate. Cu… un fel de mame, cu dragoste, cu dăruire. Nu au contat nopţile nedormite, nu au contat nici chiar… salariile mici sau schimbările. Au contat datoria, implicarea, îmbrăţişările şi zâmbetele copiilor. Au fost pentru veteranii Prichindelului (între care se numără şi Ileana Tatu) ingredientele hranei lor cea de toate zilele. Nu au vorbit de stres, de neajunsuri. Le-a ajuns lumina din inimile copiilor nimănui, prietenia colegilor şi puterea de a face ceva- cât mai mult pentru atâtea generaţii de copii.

Oameni, salariaţi, veterani. Părinţi pentru atâţia prunci aflaţi la ananghie că le-ar creşte în curte un orăşel al copiilor.

Dar tot au un of… „ acum e nevoie de mult mai mult personal. De copiii ăştia nu poţi să-ţi baţi joc. Două angajate la 14 copii e foarte puţin. Dar până la urmă facem noi totul…”

 

 

 

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: