„Sunt momente în care lupta politică, purtată pe toate fronturile, reuşeste să radicalizeze jurnaliştii, mai mult decât pe politicieni. Sunt momente în care normele deontologice – ce expresie golită de sens, zilele astea – sunt suspendate pentru a face loc războiului total. Şi sunt momente în care uităm că înainte de a fi politicieni sau jurnalişti ar trebui să fim oameni. Cu sensibilităţi, emoţii şi sentimente. La fel ca şi adversarii noştri.
Despre atacul la persoana s-au scris râuri de texte. Despre încălcarea dreptului la intimitate s-a dezbătut constant, în ultimele două decenii, fără a stabili, dincolo de litera legii, unde se termină libertatea de exprimare şi unde începe viaţa privată. Cu toate acestea, mai sensibili sau, dimpotrivă, mai căliţi în confruntările politice, cu toţii am înteles – sau ne-am dorit să credem că am înteles – că exista o limită de netrecut. Familia. În paginile revistei Romania mare, ani la rând, pseudonime cu identitatea cunoscută, au semnat pamflete vitriolante la adresa copiilor, soţilor, părinţilor sau bunicilor (pentru norocoşii care înca-i mai aveau alături) adversarilor politici. Dar celebra revistă de pamflet a ramas întotdeauna o insulă de fărădelege într-o presă care şi-a impus, de voie sau de nevoie (căci înca mai există art. 26 din Constiţutia României, care protejeaza viaţa intimă, familială şi privată), anumite standarde.
E firesc să asistăm la o confruntare a orgoliilor. Jurnaliştii cu notorietate sunt de multe ori mai influenţi ca formatori de opinie decât unii politicieni ascunşi pe lista partidului. De foarte multe ori, jurnaliştii au contribuit mai mult la consolidarea statului român, în forma sa democratică şi modernă, atât câtă este, decăt politicienii aleşi în funcţii de decizie. E firesc, deci, că răfuiala unor nume grele din presa românească să fie un subiect în sine. Şi este, chiar daca de (prea) multe ori numele angajatorului a devenit un argument mai important decât însăşi publicistica jurnalistului.
Însă e total nefiresc ca printre atacurile din interiorul breslei sa fie invocat, fie şi în treacăt, numele unui copil. E nefiresc şi condamnabil, nu pentru ca jurnaliştii ar trebui practice autocenzura bunului simţ (singura forma de „cenzură” acceptată în democraţie), ci pentru că semnatarul unui astfel de text este cetăţean al statului român, iar în acest stat român – de drept, sau nu, în funcţie de tabăra politică asumată – Constituţia trebui să fie sfântă. Chiar şi pentru cei care, prin propria prestaţie, demonstrează ca nu au nimic sfânt.
Nu ştiu dacă membrii CNA ar trebui să sancţioneze televiziunea care difuzează ostentativ ştirea în care numele unui copil de 10 ani este adus în discuţie doar pentru că părintele său a decis să aibă o opinie, corectă sau nu. Nu ştiu dacă o amendă, indiferent de sumă, ar putea repara răul produs. Nu stiu daca o luare de atitudine administrativă mai poate întoarce lucrurile în matca lor firească, sub această limită de netrecut care, regretabil, a fost totuşi trecută.
Dar ştiu – ca deputat, avocat şi cândva ziarist, poate într-o altă epocă a jurnalismului – că presa românească nu merită să poarte, începînd de azi, stigmatul razboiului total. Al războiului în care copiii, cu nume şi prenume, sunt folosiţi pentru a lovi în parinţi.
Din această perspectivă, gestul Oanei Stancu de a adresa o scrisoare publică fiicei lui Dan Tapalagă este incalificabil… La fel şi acţiunea Antenei 3 de a mediatiza, ostentativ şi de neînţeles, un demers care nu face cinste nici autoarei şi nici televiziunii la care lucrează aceasta…”, spune Daniel Fenechiu într-o decalarație de presă, după scandalul care a inflamat presa românească la începutul acestei săptămâni.
Sursa foto: www.cdep.ro
