DEMOCRAȚIA noastră, și așa, săraca, șchioapă și bătută de soartă, pe jumătate dezbrăcată (de principii), a intrat în COMĂ INDUSĂ (abia acum ne dăm seama?!?).
Sicriul e rezemat de perete, cu steag funerar cu tot. Nu-i nimeni lângă pat. Nici măcar bocitoare plătite. Doar un cățel jumulit și vai de el, pe care dacă-l vezi, numai a… câine de pază nu arată- mai degrabă seamănă cu un pechinez pricăjit, îngândurat și alungat de colo-colo, mai are un dram de putere și urlă așa, a pustiu și a moarte și ține lumânarea. Democrației. Simte, na, ca orice câine, că sfârșitu’ i-aproape. Că și pe el îl doare… cât mai poate. Nici nu latră. Huruie așa, hodorogit. Parcă vede fantome. Căci DEMOCRAȚIA se stinge. (nu se știe încă nici unde va fi înmormântată, nici cine sau unde se face parastasul!) Și parcă nimeni nu mai are putere să zică Fie-i țărâna ușoară. Măcar așa, creștinește… (ne-am îndobitocit cu toții!) Ciudat. Hai să zic, bocitoare nu-s… Or fi gripate. Da’ nici cortegiu, nici popă, nici… cioclii…?! Ici-colo doar, rare, câteva voci se ridică și strigă. Și urlă. Vorb-aia: speranța (și conștiința?!) moare ULTIMA! Coliva fierbe, dar au uitat sa pună zahăr… O s-o înghitțim pe nemestecate!
Bucuroși le-om duce toate… Numai Dumnezeu ne-a mai rămas. În rest…
Să vedem viața ÎN ROZ! Avem atâtea motive să fim fericiți!…
