Sunt aproape 1200 de oameni. De lângă noi. Dar există. Chiar dacă în… întuneric. Chiar dacă ei nu ne văd (noi… nici atât !).
Au şi ei vise, au speranţe, au bucurii şi suferinţe. Şi mai ales, au o familie mare : Asociaţia Nevăzătorilor Sibiu. Aici se întâlnesc, povestesc, discută, întreabă, îşi fac prieteni, citesc, participă la numeroase activităţi culturale. Încercând, astfel, să iasă din întunericul la care i-a condamnat destinul, să socializeze… Ei cu ei, pentru că CEILALŢI numai rareori îi văd sau îi aud. Sau, o fac din întâmplare.
Povestea nevăzătorilor sibieni vorbeşte şi despre copii. Aşa cum am aflat de la preşedintele Asociaţiei, Radu Ghizăşan, acesta este îngrijorat de soarta copiilor nevăzători. „Deocamdată, un pas am făcut, reuşind prin bunăvoinţa celor de la Centrul de Educaţie Incluzivă nr 2, prin autorităţile care au un cuvânt de spus, să înfiinţăm şi să ţinem o grupă de copii la această şcoală, unde să poată învăţa alfabetul Braille şi să poată citi şi parcurge cunoştinţe asemeni copiilor din învăţământul de masă. Ne-am dori, însă, să avem cât de cât continuitate, deoarece, pentru copiii nevăzători e extrem de dificil să plece apoi la Cluj sau la Buzău, la licee speciale. Şi aşa, şi aici le este greu, mulţi fiind nevoiţi să facă naveta de la ţară. prioritatea noastră, deocamdată, este să păstrăm această grupă la Sibiu, chiar dacă, sunt numai 4-5 copii (mâine pot fi 10 sau 20…), dar au şi ei o şansă şi, în plus, trebuie să avem „pregătit terenul” pentru copiii care vin din urmă. Părinţii să ştie că aici copiii lor au o şansă să înveţe carte şi, de ce nu, dacă vom căpăta continuitate, să înveţe o meserie. În ziua de azi, să fii nevăzător este cumplit. Dar să mai ai şi un copil care nu vede… şi pentru care nu ştii cum va fi ziua de mâine. Noi, asociaţia, facem tot ce putem. Dar avem mare nevoie să fim văzuţi, să fim înţeleşi.
