„Eu, pe țăranii care și-au făcut muzee în casă și pe meșterii populari i-aș face eroi naționali”! Un mesaj IMPRESIONANT de dincolo de munți!

Doamne! Aș striga așa, până la cer și-o palmă mai sus! Vă scriu pentru că citesc cu setea omului condamnat la deșertăciunea unui prezent secat de sevă, rupt parcă intenționat din rădăcini, de România, de seva aia plină de vigoare care umplea cânva viața și inimile bunicilor.

Citesc ca un nebun articolele dumneavoastră ș ce mă bucur că regăsesc prin scris și fotografii România de acolo, din Ardeal, atât de departe de ce e dincoace de munții, în aridul unor sate scâlciate de comunism și lipsite de vlagă. Citeam deunăzi, uimit, despre șezătorile din Avrig. Copii noștri, aici, în Muntenia nici habar nu au ce sunt acelea, abia dacă stiu să mai coasă vreun nasture. Cât despre tradiții, colinde, port popular… nici poveste. Aici, totul la sat se povestește cu vânzătoarea de la magazin sau… la crâșmă. În căminele culturale se fac nunți sau ședințe de partid ori pur și simplu sunt doar niște spații ale căror uși zac închise cu lacătul. Ici colo mai se înfiripă câte o horă la serbarae de la școală sau grădiniță, musai pe muzică etno, nu pe folclor original și… cam atât.

Am citit tot la dumneavoastră și-am mai văzut din când în când pe la televizor despre țăranii care din proprie inițiativă acolo, în Ardeal, au avut inspirația să întemeieze în proprile case sau gospodării mici muzee sătești. Nu i-a îndemnat nici primarul, nici directorul de școală. Eu i-aș socoti eroi. CETĂȚENI DE ONOARE ai satului… Pentru oamenii ăștia, merită să-ți scoți pălăria dinaintea lor. Nu mai vorbesc de pleiada de meșteri populari care sunt o valoare națională.Eu dac-aș avea vreun vecin așa, aș fi, zău, cel mai bogat om, cel mai fericit. Dar aici, la noi, nimic de felul ăsta! În satele de dincoace, în Prahova, în Dâmbovița, în Buzău… e searbăd totul oamenii se-ascund sau își iau grijile sau nepăsarea în brațe și defilează așa. Nu mai gândesc la trecut, la tradiții, la moștenirea din bătrâni. Citind la dumneavoastră, îmi dau seama cu durere, o durere aproape fizică, urâtă, ce mare e diferența dintre aici și acolo… și ce păcat!!!

Nu înainte de a încheia mica mea epistolă, vă mărturisesc că doar citind ce scrieți, parcă… mi se mai potolește dorul de România. Deși trăiesc aici, la o aruncătură de băț de București, dar într-un deșert odios, în care satul nu mai e sat (sufocat de termopane și garduri cu lei din gips) și românul nu mai e român- searbăd și schimonosit de ceva care nici măcar balcanism nu mai e”.

Mai mult decât un mesaj, o mărturisire… ceea ce ne-a scris Romulus Badea, un inginer din Ploiești trebuie înțeles ca un semnal. Un adevăr. Și nu neapărat contează accentul diferențelor ci faptul că ele există, se simt și, în vreme ce, așa e, în Ardeal, cei mai muți țărani (și nu numai) se străduiesc să păstreze SATUL (dau și micile comunități urbane și nu numai) și rânduiala după tradiție, cu rosturile învățate din moși-strămoși, în Muntenia în mod special, totul e schimbat și… parcă se zdruncină din temelii.

 

*Fotografiile înfățișează Muzeul înființat la Rășinari de domnul Pavel Diaconu și, respectiv, Muzeul etnografic Casa cu păpuși de la Agnita.

 

 

Surse foto: Pavel Diaconu, http://www.casacupapusi.ro/

 

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: