A fost odată, ca niciodată, şi a îngăduit Domnul să mai fie şi în zilele acestea, o Ţară Frumoasă şi Cuminte, străjuită de munţi.acolo, oamenilor nu le este nici azi ruşine să-şi spună ţărani, unde aproape în fiece familie copiii spun „sarut mana” mamei, bunicii, tatalui şi bunicului, şi nu plecă la şcoală fără a-şi face cruce…
Pe aici, prin Ţara Făgăraşului, nepoții încă își iubesc bunicii cu o duioșie impresionantă. Cu laibărele lor de lână, cu cârpele înnodate încă, sub bărbie unde li se adună și lacrimile de dor ori bucurie, cu mâinile crăpate de atâta muncă, cu rugăciunile lor demodate, cu bilețele de dragoste părintească absolută scrise stângaci și strecurate în traista cu merinde de acasă, cu grija lor discretă, cu rostul lor cu tot.
Prin partea locului, nu prea s-aude de noțiunea azilului de bătrâni pentru ai noștri – pentru că locul bunicilor e acasă, până la capăt. Ca să poată să plece în bună rânduială.
În Ţara Făgăraşului, încă nepoții îți sărbătoresc ziua de naștere scoțându-și bunicii în oraș, la cină, iar în serile grele de iarnă, stau în jurul mesei uitându-se la fotografiile sepia de demult- cu ai neamului, ori ascultând poveştile- despre şezători, război, păduri, obiceiuri ale celor a căror sevă o poartă.
D-asta deschide Domnul cerurile, (cum zic bătrânii) pe-aici, pentru că aici oamenii o merită, căci ţin ca familia să le fie icoană de căpătâi.
Descoperă mai multe la SibiuNews
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
