Lumină și mai mult decât atât, dar… tot mai rar, ca o comoară risipită doar ici-colo. Dureros de rar. Și, totuși, acolo unde mai e așa cum s-o lăsat din buni, e ca fermecată, ca o poveste ce învie zi cu zi, cu toate ale sale, ca o lecție ce se ridică vertical dintr-o carte veche.
Prea-trudnică, prea-cu-minte, prea-frumoasă, cu brazdele-i țesându-i chipul, cu mâinile învălind fusul- că-l mai ține și ține cu folos, cu toate ce se țes din har și din dulceața meșteșugului moștenit ca un nume de familie… EA, femeia satului, ține pe umerii ei totul. Și-n palma ei ține dragostea. Și rugăciunea. Și pruncul. Și pita…
EA… e-atât de frumoasă! Și la 18 și la 50 de ani și la 90… Femeia satului, aceea care ține tradiția, care încă-nvârte mămăliga și gulașul cu lingura de lemn, care știe a broda și-a-nvârti cu taină fuiorul, ea, care mai merge la slujbă, la nuntă și la cumetrii în strai românesc, ea, care duce în dar copiilor, la oraș flori smulse din grădina ei, de sub fereastră.
Femeia satului. Doină prin sine înseși. Pe care musai s-o mai auzim, s-o simțim… până dincolo de timp.
Foto: DEBORAH FAORO
