La cutremurul din ’77 aveam vreo 7 ani si jumatate. M-a marcat pentru toata viata. Aveam febra de 40 de grade. Tremuram. Am iesit afara infasuarata intr-o patura, in bratele bunicilor. Din pozitia aceea, trmurand ca in flacari, vedeam cerul inrosit de incendiile produse ca urmare a seismului, de jur-imprejurul Ploiestiului. Imaginea aceea a cerului inrosit noaptea mi-a ramas pe retina. Nici acum nu mi-a trecut. De atunci, n-am mai putut privi niciodata cerul, oricat de senin ar fi sau oricat de frumos ar fi un rasarit de luna plina. Numai de dincolo de vreo fereastra… altfel, mi se face rau instantaneu…
Senzatia asta a inviat cu si mai mult “avant” si tremur acum o saptamana. Cand am vazut la televizor, in direct, tragedia din Bucuresti si urmarile sale, am simtit ca eu insami iau foc. Am si eu un fiu absolvent de facultate, si mare iubitor de muzica. Dar nu numai din acest motiv… pur si simplu, simt, de atunci, in jurul meu miros de fum si caldura. O caldura nociva, urata… o neliniste de care nu scap cu distonocalm sau ceai de tei…
Nu e frica. E un sentiment urias, in care se amesteca sperantele cu teama nu de foc ci de strambatatea societatii, cu ciuda… pentru ca stiu ca printre noi nu sunt doar corupti si oameni cu doua sau sapte fatete, care mai de care mai schimonosite. Sunt multi, foarte multi tineri bravi, frumosi, sunt oameni de cultura, ingineri, mesteri populari, artisti…. care isi poarta cu mandrie si lumina numele de ROMAN, care pot da oricand adevarate lectii de viata. Pe acestia ii vreau aici, aproapre si am ingrozeste ca, intr-o zi, satui de neputinta altora ar putea si ei sa plece sau ar putea deveni, Doamne fereste, victime…
Scriu aceste randuri si ma uit cum arde o candela. Ma uit si ma infior… in seara asta se implineste o saptamna de la acea nenorocire oribila. Culmea, aseara, s-a mai petrecut o deflagratie la Brasov unde… a mai murit un om.
In urechi imi arde vocea unui cunoscut care imi spunea deunazi ca, iata apar tot mai multe dovezi ca suntem un popor blestemat, ca nu avem coloana vertebrala… NU! NU! NU! Nu suntem un popor bestemat. Suntem un popor. Pur si simplu. Suntem romani si nu ne putem da singuri cu pietre in cap. Nu putem sa ne ignoram brusc valoarea si valorile, nu ne putem umili singuri.
Mai bine ar fi… sa aprindem o lumanare… pentru EI si pentru noi, sa ne rugam si sa cautam LUMINA. In noi insine, in cei in care mai avem curaj sa credem si sa nu cadem in plasa celor care striga acum “mi-e scarba de tara asta!”. Sa ramanem, cu alte cuvinte, ROMANI, VERTICALI.
Mai sunt numai… cateva ore pana la ora cand, in urma cu o saptamana, un foc ucigator avea sa ne trezeasca. Prin moartea si suferinta multora. Apoi sa ramanem treji!!!
Aprindeti o candela la fereastra sau in inimi… sa ne vindecam de focul care ne-a facut orbi, de goana dupa imbogatire “pe de-a moaca”, de focul care a aprins multora calcaiele dupa functii si afaceri ilegale…
Mai bine sa cautam cum sa aprindem focul cuminte la care sa coacem paine pentru minte si inima, hrana si alean…
Surse foto: cabanaizvoranu.ro, www.fanatik.ro
Descoperă mai multe la SibiuNews
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
