Motto : Doar un popor de ciobani, ca cel din Ardeal, precizează Sextil Puşcariu, îşi poate permite să spună că „se încheagă un gând”, „se încheagă o frază” sau să vorbească de „cheagul unei societăţi”, ori de cineva care şi-a întărit situaţia materială, că „a prins cheag”. Mai mult, spre a arăta că două persoane sunt de aceeaşi vârstă, se spune sunt „de aceeaşi iarbă”, cum sunt mieii care merg în acelaşi timp la păscut. Se spune „paşte iarba pe care o cunoşti”, însemnând a nu te băga în lucruri pe care nu le cunoşti. Numai la un popor, la care viaţa pastorală a jucat un rol capital se poate spune „mă paşte un gând”.
După ce a dus ciobănia în lumea reclamelor şi a televiziunii, după ce şi-a deschis magazin în capitală, Ghiţă Ciobanul- Gheorghe Dăniuleţ de sus, din “satul Zânei”-Jina, a ajuns subiect tocmai hăt, în presa britanică. Site-ul BBC News prezintă, într-un articol frumos construit, povestea tânărului cioban sibian. Articolul denumit „Balada Ciobanului Român” vorbeşte, însă, amplu şi despre pitorescul oieritului din România.
„Ciobanii ocupă un loc special în istoria şi cultura României, iar stilul lor de viaţă nu s-a schimbat prea mult în atâtea secole. Asta până acum, când cel puţin unul dintre ei a ajuns o celebritate datorită reţelelor de socializare”, scrie BBC News.
Conform www.gandul.info, jurnaliştii britanici descriu viaţa lui Ghiţă : o poveste reală : a plecat la iernat cu oile, într-o seară de luni, în urmă cu două săpămâni, pe jos, însoţit doar de câteva ajutoare, măgari-cărăuşi şi câini de pază.
„Pentru o ţară ale căror mituri se învârt în jurul oierilor, România nu este ceea ce îşi doresc toţi păstorii. Balada Oiţei (Mioriţa) este despre un cioban care se lasă ucis de alţi doi ciobani rivali, chiar dacă una dintre mioarele sale, care obţinuse darul vorbirii în mod miraculos, îl avertizează despre acest pericol”, potrivit sursei citate.
Autoarea articolului este Caroline Juler.
P.S. Termenul „cioban” ar putea avea venerabila vârstă de 6-8.000 de ani, fiind unul dintre cele mai vechi cuvinte care s-a păstrat intact până în prezent în vorbirea curentă.
Mulţi cercetători consideră că termenul „cioban” provine din turcă. Dar, în Asia, există populaţie indo-europeană de peste 6.000 de ani, răspăndită din India până în Urali, şi până la Marea Mediterană, care a dat cele mai strălucite civilizaţii (hindusă, persană, frigiană, hitită şi pontică). Aşadar, arienii au ajuns în actualele habitaturi în urma unui lung proces de transhumanţă, care a creat o adevărată „Cale a Zeilor”, descrisă în Ramayana, dar şi de către Dimitrie Cantemir.
Aşa cum aflam de pe site-ul www.mesageruneamt.ro, Iată de ce termenul „cio-ban” se regăseşte şi în persană, ca „tchou-pan”, în unele limbi, cum este franceza, grupul „tch” fiind folosit pentru pronunţarea grupului „ce” sau „ci”. În sanscrită, acest „ci” ar fi tradus prin a căuta, a umbla pentru a descoperi.
În persană, terminaţia „pan” este o particulă care, în Europa, este folosită ca element de compunere cu sens de „tot”, „întreg” (cum este paneuropean), dar şi ca denumire dată în Evul Mediu nobililor polonezi şi marilor boieri români. Conform corespondenţelor fonetice pornind de la indo-europeană, „P” corespunde în unele cazuri lui „B” şi, astfel, se ajunge la termenul românesc BAN – denumire purtată de guvernatorii unei regiuni, fiind şi cel mai înalt rang boieresc. În fond ciobanul este un conducător (precum un pan sau ban), de multe ori chiar proprietarul turmei, iar seara adună oile la stână.
Sursa foto : businessmagazin.ro
