Iarna pe uliţă. A fost odată… Acum, bătrânii ne plâng de milă

Ninge. Viscoleşte. E iarnă, Doamne, nu e vară! Zăpezile ne sperie gândul şi paşii, ne buimăcesc, ne ţintuiesc în case ori în trenuri. Autorităţile dau din colţ în colţ, româneşte, închid drumuri (firesc!) şi chiar şcoli şi sate… Mai întotdeauna se instituie stare de urgenţă de la un capăt la altul. Panică, întrebări, neputinţe. Aşa, ca-n secolul 21.

Şi totuşi, ia luaţi aminte…

„Statul ăsta al nostru e ca un părinte inconştient! În loc să-şi călească o ţâră copilul, îl cocoloşeşte de nu o să se mai aleagă nimic de capul lui! Am 80 de ani, aveam o singură pereche de cizme şi 3 km de bătut pe jos, în fiecare zi, până la şcoală. N-am lipsit nici măcar o dată! Iarna, tata făcea tunel prin curte şi la poartă, de el se lega vecinul cu tunelul lui şi tot aşa până la şcoală! Veneam uzi, că pe drumul de întoarcere ne jucam cu zăpadă până nu mai ţineam d eceas şi drum, de bucurie. Eram roşii în obraji şi sănătoşi! Puneam hainele pe marginea sobii la uscat, mâncam o ciorbă fierbinte şi ne punea mama la desfăcut cucuruz, la făcut ţeighii pentru războiul de ţesut la Bunei şi sara la citit. Mă uit la Tudorică, strănepotul.Cânsd să lasă neauă mare, nu să duce la şcoală, că li-i frică la domnii ăştia mari că se înzăpezeşte. Neaua, pe la noi nu-i mai mare de-o şchioapă! Copchilul îi palid şi trist! Să uită la nişte desene animate cu trei roboţi eroi şi mă-sa îi dă un pumn de pastile! Eu sunt vânător de mai bine de 50 de ani. În fiecare zi merg pe jos, peste deal, cel puţin 5 km dus-întors! Am vrut să îl mai iau cu mine, dar n-are pic de vână, amărâtul! Mi-i milă de el. Mi-i milă de tot neamul ăsta de copii îmbolnăviţi cu bună ştiinţă. Mi-i milă şi de mă-sa şi tată-său. Habar n-au, săracii, că lumea îi în cel mai aprig război de la facerea ei! Ni se întunecă minţile spre pieire şi noi închidem ochii fără să cârtim! Mă doare tare că n-am cum să-i scot pe ai mei la luptă! Mama ei de socoteală… ” se pune la vorbă nea Gheorghe Vânătorul. (n.r comentariu postat de cei ce ţin pagina „Ţara Făgăraşului”)

 

Unde-s bujorii?

„Ş-apoi mare-i brânza asta cu iarna?! Ascult-aici la bătrânu’: o hi omăt, că-i doar iarnă, nu vreme de brebenei! Noi ne jucam iarna până-n sară, de ni se lipea omătul de mănuşi, atunci când aveam din acelea. Că de multe ori, uitam să le luăm…şi rodeam în glumă ţurţurii de la straşină, de parcă-m fi mâncat cine ştie ce delicateţuri, ca domnii de la oraş, ori ne prefăceam că aceia îi trabucuri… şi ne chinuiam să construim cazarme ori cetăţi din bulgări mari, ori urieşi din ceia din basmele bunilor… şi când veneam acasă ne scuipa muma să nu ne deoache, că aveam obrajii ca bujorii. Şi nu era bai că strănutam odată. Ne punea dinainte un ceaun de terci sau gâgău ş-apoi o căldăruşă cu miere şi gata! Amu’, basta! De unde bujori? Că stau ăştia mici cocoloşiţi ţepeniţi la teveu sau la calculator ca statuile şi-şi mişcă deştele pe butoane. Şi beau energizante din cutii de tablă ca extratereştrii, Doamne iartă-mă! Sunt albi ca jântiţa şi nu ştiu a se bucura de viaţă. Nu ştiu ce-i aia bujori în obraji şi nici ce-i iarna, în sămânţa ei. Că doar nu-i potopul. Ş-apoi, când caţi, ei îs betegi şi bolunzi, de parcă amu’ or văzt lumina zilei. Şi nu se dreg în veac, numai’ iau bumghi (pastile) cu pumnul. Numa-s ponihoşi şi lâncezi şi să sparie de le pui un bruj (bulgăre) în mâni”. Caţi să dibui copchii-ntre ei şi numa vezi cum perzi vremea. Îi bai, mare bai!” spune, trist Nea Costache, un bătrân ce în urmă cu optzeci de ani îşi lăsa urmele copilăriei pe uliţele din Sângătin. Trist tare că azi copiii şi lumea sunt alt soi şi „nu-i a bună”.

…Că parcă „nu mai îi judecata la locul său…”