“Catedrala Mantuirii Neamului”. Daca prin ASA CEVA ne e dat sa ne mantuim dupa cum zic mai-marii bisericii danuitori in Dealul Patriarhiei, cred ca mai degraba ne-om duce hat, in iad, adanc.
Nu stiu altii cum sunt dare u imi fac rugaciunea dianintea mesei pe-un scaun vechi din lemn care a intrecut demult jumatatea unui secol si nici macar n-are spatar. Si totusi, sunt convinsa ca Dumnezeu imi asculta rugaciunile, chiar daca nu imi impopotonez nici degetele cu “kile” de bijuterii si nici mobile din lemn de abanos suflata cu aur nu am.
Nu stiu altii cum sunt, dar am vazut familii care traiesc in hrube, pe langa vreo balastiera sau in marginea padurii, si, cand copiii iau nota 10 la scoala, ii multumesc Domnului la lumanare. Nu au nici macar televizor sau telefon. Dar Dumnezeu ii tine-n viata si ii rasplateste cu copiii de sa-i pui la icoana!
Nu stiu altii cum sunt, dar eu la Ploiesti, cand eram, mergeam la cea mai veche biserica din oras (si cea mai mica, situate la marginea metropolei), ctitorita pe la 1639 de Matei Basarab, acum harazita cu preoti coboratori din neam de buni credinciosi, din Ardeal… si mi-a fost de folos.
Nu stiu altii cum sunt dar mai aproape de cele sfinte, ami profound in lacrimi ma simt intre zidurile cele ‘nalte si de nezdruncinat ale bisericilor fortificate cu multe secole in trairea lor pe-acest pamant, ori a celor satesti la fel de vechi, din Marginimea Sibiului…
Cand vad imaginea acestui santier urias, megalitic (nuanta pleonastica am folosit-o intentionat!), mi-aduc aminte de cea mai veche biserica din lemn din Romania, cea ctitorita de descalecatorul Moldovei, Bogan Voda, ce sta de straja in vecinatatea Putnei si-mi odihnesc ruga pe crucile de pe zidurile caselor in Slimnic sau Poplaca. Acolo-i credinta. Si in toiagul ciobanului plecat sus, cu oile.
Fotografia publicata deunazi de stirileprotv.ro care ilustraza stadiul lucrarilor la amintita constructie mie, un roman de rand, imi starneste un sentiment de repulsie. Aproape nici nu vreau sa vad asa ceva.
