„Plasmuirea Romaniei ar trebui sa fie singura noastra obsesie” – spunea, în urma cu cateva decenii, marele carturar Emil Cioran, înteleptul nascut în rasina Sibiului, în inima Marginimii datatoare de vizionari, preoti, învatati si poeti.
Cuvintele lui Cioran au rămas arc peste timp şi parcă şi azi, în satul lui, oamenii îi urmează vorba.
Tot el era cel ce spunea că „După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie”. Tot el e-a lăsat moştenire “Lacrimi şi sfinţi”, „Cartea amăgirilor”, şi ne-a arătat „Culmile disperării”. El ne-a vorbit despre muzică asemenea unui pedagog sau muzician, el s-a împlântat adânc în cultura românească. Cu tot cuvântul său.
Cioran şi muzica
„Din mărturisiri şi din operă deducem că muzica a avut un rol important în biografia şi opera lui Cioran, fiind o componentă a Weltanschuung-ul său. Pasiunea pentru muzică şi modul subiectiv-poetic de a o trăi şi gîndi pot explica, pînă la un punct, şi opţiunea filosofului pentru fragment ca formă scripturală de exprimare. Muzica a fost audiată, trăită şi apreciată de gînditorul de la Răşinari nu din perspectivă estetică, ci din una metafizică trecută prin subiectivitatea lui poetică. În această viziune muzica este “emanaţie ultimă a universului. În aceeaşi viziune şi parafraza <universul este ultima emanaţie a muzicii> este adevărată.
Primul elogiu adus muzicii îl găsim în „Culmile disperării”: “Există în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negaţia categorică a formei, a planului închis şi determinat. Este revelator că arta care exprimă mai bine infinitul, muzica este aceea care topeşte formele într-o fluiditate de farmec ciudat şi inefabil, metafizica, tocmai ca şi muzica, nu răsare decât dintr-o experienţă a infinitului. Amândouă cresc pe înălţimi şi produc ameţeli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înnebunesc toţi aceia care creează opere hotărâtoare în acest domeniu. Muzica, mai mult decât toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune şi o inspiraţie atât de adâncă, încât e inexplicabil cum cineva, după asemenea momente, mai poate distinge ceva.” („Cartea Amăgirilor”). Acelaşi volum se deschide cu microeseul „Extazul muzical”. „Prin extazul muzical te desprinzi de material, acesta fiind de natură ontologică”. Scriind despre extazul său muzical, Cioran se dezlănţuie într-o adevărată odă. E una din paginile în care scepticul şi nihilistul filosof îşi exprimă “oda bucuriei” id est bucuria vieţii: “Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire.” („Lacrimi şi Sfinţi”)
Numeroasele referiri la muzică (şi chiar la instrumente muzicale), la compozitori din fondul clasic al muzicii universale şi cele câteva analogii cu artele plastice ne spun că Cioran e mai mult decât un simplu meloman. Nu trebuie neglijat nici faptul că termeni din câmpul semantic al muzicii intră în construcţia unor sintagme şi imagini specifice stilului filosofului-scriitor (“melodie tainică”; “taină muzicală”; “ideile sunt melodii moarte”; “Femeile care nu ştiu zâmbi mă fac să mă gândesc la o muzică de pompieri în Paradis” etc.).
Cioran caracterizează muzica diferiţilor compozitori, iar ca “medic” şi “psiholog” o recomandă drept remediu împotriva disperării. În puritatea ei aeriană, afirmă filosoful, te simţi înger. În cărţile sale face referiri la muzica următorilor compozitori: Bach, Handel, Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms, Chopin, Schumann, Wagner. Din muzica acestora îl interesează numai acele piese care au ca subiect sentimentul religios sau au cel puţin atingere cu el. Aserţiunile sale asupra operei lor muzicale se întemeiază pe comparaţii, analogii. Paralelisme: “sursele sublimului la Bach sunt meditaţia morţii şi nostalgia cerului. Mozart nu are nici una nici cealaltă. De aceea muzica lui poate fi divină; în nici un caz sublimă. Nu cunosc un muzician mai a-cosmic decât Mozart.” („Lacrimi şi Sfinţi”) Tot aici, Cioran afirmă: “cât timp a compus <Messiass>, Handel s-a simţit în cer cu toate acestea, în comparaţie cu Bach, Handel este în lume. Ceea ce la Bach e divin, la Handel este eroic.” În aprecierile şi comparaţiile sale, filosoful nostru se mişcă cu dezinvoltură prin lumea artei, iar comparaţiile şi asociaţiile se caracterizează prin subtilitate: “Bach uneşte un dramatism de Grunwald cu o interioritate de Holbin, Handel – masivitatea şi liniaritatea lui Durer cu îndrăznelile de viziune ale lui Baling-Grien. Mozart e un Botticelli cu mai multă melancolie. <Primăvara> cu o rouă care ar putea fi lacrimi.” Exprimările sale surprind şi prin originalitatea şi poeticitatea lor: “De câte ori ascult această muzică [a lui Mozart] îmi cresc aripi de înger”; muzica lui Mozart este “muzica oficială a Paradisului” („Pe culmile disperării”); în „Lacrimi şi Sfinţi” citează pe Rumi: vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizându-se, poarta paradisului.”
Muzica e “glasul” prin care omul răspunde chemărilor cereşti. Cioran reproşa unuia sau altuia din compozitorii la care se referă pierderea (fie şi numai parţială) sentimentului religios.
Cioran a trăit muzica cu pasiune religioasă şi gândit-o filosofic. El afirmă că muzica ne “anulează conştiinţa limitării în spaţiu şi ne dezvoltă sentimentul existenţei în seria temporală” deschizându-ne astfel orizontul spre transcendent. “Cele trei mari căi spre absolut sunt: mistica, muzica şi erotica.”” (Ionel Popa,volumul „Spaţii culturale”)
De altfel, relaţia lui Cioran cu muzica constantă, complexă şi profundă, care îl defineşte, poate se explică şi prin obârşia sa, din satul cu preoţi, poeţi şi filosofi, din miezul Mărginimii.
O inteligenţă pură
Iată cum îl descria Petre Ţuţea pe celebrul răşinărean: „Cioran e o inteligenţă pura. Păi, pentru ca să te fâţâi ca el prin Paris, trebuie să ai inteligenţă. Că acolo inteligenţă este! Are o singură trăsătură inadmisibilă în fiinţa lui: e neconsolator. Eu m-aş întâlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamană cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui. În ce priveşte cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în amurg cu sine, cu Sfântul Apostol Pavel şi cu Absolutul divin, pentru a nu muri în lumea aceasta. Ceea ce e ciudat la Cioran nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român.”
..
Cuvântul său are darul de a te prinde într-o menghină de foc,din care nu poţi scăpa nevătămat,dacă nu ai sufletul suficient de oţelit capabil să reziste la cele mai intense arderi.Filosofia este pentru Cioran un pretext pentru a da formă experienţelor sale spirituale de o bogăţie sub povara căreia agnizează.
Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Răşinari (d. 20 iunie 1995, Paris). A fost filozof şi scriitor român, stabilit în Franţa, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetăţenia franceză.
Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe şi-a arătat înclinaţia spre agnosticism, apărându-i evidentă "incovenienţa existenţei". În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.
Astăzi, de cum stai de vorbă cu oricine în sat, fie copil ori bătrân, îţi va spune de parcă ar vorbi de neamul său, că acolo calci pe unde au văzut lumina zilei doi mari români: Octavian Goga şi Emil Cioran.
Aşa cum ne-au declarat surse din cadrul Primăriei Răşinari, manifestările dedicate personalităţii lui Emil Cioran la Răşinari şi la Universitatea „Lucian Blaga”, concretizate într-o serie de colocvii internaţionale, sunt planificate anul acesta în perioada 16-18 mai.
Cu toate acestea, astăzi pe pagina de Facebook a Primăriei Răşinari a fost postat, în semn de omagiu, un comentariu referitor la personalitatea lui Emil Cioran.
