Românul „se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui”
Amintirile doamnei Maria Grancea n-au hodina! Mai cu seama ca intr-nsele suspina vremuri vechi, laminate de inimile oamenilor de demult, iubitori insetati ai locului, peste orice suferinta sau rau…
Iata:
“A existat o vreme, la începutul anilor ’70 ai secolului trecut când la Avrig oamenii nu mai primeau aprobări pentru niciun fel de construcții, amenajări, reparații. De ce?
Pentru că la Turnu Roșu urma să fie construită o gigantică hidrocentrală iar lacul de acumulare urma să inghită o serie de localități, printre care și Avrigul în cea mai mare parte. Locuitorii Avrigului urmau să fie mutați în Pustă unde ar fi primit fiecare proprietar câte 250 mp pentru construirea altei gospodării în locul celei rămase sub ape.
Proiectul avea două varianteI. cea cu mega-hidrocentrala și II. o salbă de hidrocentrale mici. A câștigat, așa cum era de așteptat, varianta I pentru că așa era obiceiul, începuse era mega-construcțiilor, iar măreția barajul de la Vidraru stârnea ambițiile megalomanice ale „conducătorului iubit”.
Oamenii era necăjiți, disperați chiar, urmau, într-un orizont de timp scurt, să-și abandoneze gospodăriile, biserica, vatra satului și să o ia de la capăt în Pustă, pe o suprafață mult mai mică.
Mulți avrigeni își mai aduc aminte anii aceia și temerire și neliniștile și disperarea.
Și totuși s-a întâmplat o… minune? Mega-hidrocentrala nu s-a mai făcut.
Nu pentru că s-ar fi răzgândit așa tam-nisam conducerea de partid și de stat și nici minune n-a fost.
Nu!
Ci pentru că un om, un fiu al satului a plecat urechea la chemarea sufletului, la rădăcinile sale și la durerile oamenilor care urmau să fie strămutați.
Unii dintre voi îl cunoașteți, treceți pe lângă el, stați la pescuit alături de el, dar nu știți că Avrigul și Bradul și Racovița și Turnu Roșu au rămas acolo unde erau de veacuri datorită lui.
Lucrurile aceastea, ca strămutarea unor localități, nu apar în adevărata lor dimensiune decât dacă s-ar fi întâmplat. Din fericire NU s-a întâmplat ci am rămas toți aici cu vetrele noastre în care respiră încă sufletul celor care au construit Avrigul. Și din nefericire mulți nu știm că omul acela, care n-a făcut caz de isprava lui, e încă printre noi.
Oamenii îl opreau pe Gheorghe Chialda, tatăl, (foto) și pe Ilie-al Săcului, bunicul, să-i roage să discute cu ficiorul , nepotul despre nenorocirea ce trebuia să se abată asupra Avrigului și avrigenilor, Să încerce să facă ceva s-o abată.
Nu era însă nevoie de vorbit, Ioan Chialda își iubea satul, dar nu era ministru, nici secretar de stat. Era inginer la DEN (Dispeceratul Energetic Național) apoi Director Tehnic acolo. A avut însă determinarea de a insista, de a discuta cu responsabilii proiectului, de a demonstra că varianta II e fiabilă și de a nu renunța până când conducerea statului a renunțat la varianta I și prin varianta II satele au rămas la locul lor.
După această „inversare” s-au permis din nou construcțiile în Avrig.
E mult, e puțin? Pentru noi, cei care locuiam în cele 2/3 din sat ce trebuia strămutat e enorm.
Câți știu că datorită fiului unui țăran din Avrig, fiu care nu și-a uitat originile și dorurile, câteva sate din țara Oltului n-au fost rase de pe fața pământului și strămutate în varianta ghetou pe Piemont, pe terenurile mai sterpe ale Pustei?
Cât știu că domnul care-și poartă cei 84 de ani cu modestie, merge la pescuit pe Olt și își povestește pe facebook amintirile frumoase de la sărbători sau de la obiceiuri vechi din Avrig este cel căruia i se datorează … o parte din statornicia satelor noastre? Omul acesta este Ioan Chialda (Nelu Chialda) ficiorul lui Gheorghe Chialda de su’ Hula Bisericii, care după pensionare s-a întors în satul pe care l-a salvat fără să… sufle o vorbă despre isprava sa. O spunem noi și-i mulțumim.”
Nu-i o poveste. E doar istorie mantuita de dragostea de pamant. “Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. … pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.”, cu recunsotea Liviu Rebreanu.
surse foto:primaria-avrig.ro, Maria Grancea
