In loc de „a fost odata”…
„Mereu ne-ntoarcem înspre frumuseţe,
Să ne-adăpăm seninul sufletesc
Cu tinereţea fără bătrâneţe
A cântecului nostru românesc.
Şi ascultăm smeriţi ca-n rugăciune
O doină, o baladă, un colind
Simţim atunci când dorul ne apasă
C-am fost şi suntem din acest pământ.
Şi iar ne-ntoarcem înspre frumuseţe
Să umplem sufletul cu har ceresc
Cu tinereţea fără bătrâneţe
A cântecului nostru românesc.”
Quo vadis cultura? Constantin Brăiloiu semnala acum mai bine de o jumătate de secol că „arta unei civilizaţii agonizante nu mai apare la lumina zilei: în faţa valului de aluviuni ea se retrage pas cu pas şi sfârşeşte prin a se ascunde în adăposturi rare, unde aşteaptă să fie cândva descoperită” şi oare unde se află acel cândva ?! sau mai bine spus, ce alt rău ar mai trebui să se întâmple ca să ne dăm seama că suntem martori la dispariţia unei culturi milenare şi singurul lucru pe care îl facem este să o constatăm, dând vina pe alţii. Şi pentru ce o lăsăm să moară ? ce câştigăm în schimb ? câteva generaţii de tineri care sunt admişi să facă studii superioare pentru a învăţa să scrie şi să citească ? care nu ştiu să recite din memorie o poezie întreagă, sau să desfacă o metaforă ? care … acei foarte puţini studenţi meritorii ai academiilor de muzică – compozitori, dirijori, muzicologi, învaţă să compună, să analizeze să interpreteze în orice gen şi stil al muzicii germane, dar habar nu au ce este colinda ? ca să nu mai spunem de alte genuri.
I-ati ascultat si i-ati vazut la Biblioteca Judeteana ASTRA, in Muzeul in aer liber din Dubrava, in biserici sau in centrul Sibiului… oriunde inimile se deschid spre a se impartasi din Traditie…
Istoricul gupului vocal JUNII (cine si de unde sunt membrii ansamblului) „Ideea de a crea Grupul/Ansamblul Junii a apărut în anul 2012 pe când eram la Cluj,coordonator al grupului de băieti din Ansamblul de Muzică Traditională Românească „Icoane”, coordonat de prof.univ.dr. Ioan Bocsa,
aceasta fiind una dintre responsabilitătile mele ca angajat pe postul de Referent muzical la Fundatia Culturală TerrArmonia, al cărei presedinte este tot domnia sa. Imboldul, efectiv, a venit din interior. Am mai avut un ansamblu în perioada când eram profesor la catedra de Muzică vocală traditională românească în cadrul Liceului de Artă „Ioan Sima” din Zalău, care se numea „Icoane Sălăjene”, care însă nu s-a bucurat de o durată de existenta prea mare (1 an si câteva luni). De asemenea, în proiectele derulate în cadrul Fundatiei, apărea sistematic problema „identitătii culturale”, problema avalansei de productii muzicale cu efect negativ asupra populatiei, respectiv a tinerilor, si uitându-mă tot mai atent, am sesizat lipsa de acces a tinerilor la cultura reală românească, la valorile culturale pe care as vrea să spun că le avem, dar nu pot, căci nu le cunoastem, deci pe care le are cultura românească. Mai mult decât atât, mă trezisem chiar eu, absolvent al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj Napoca, specializarea Muzicologie, masterand în Sinteze Muzicologice, că stiu foarte putine lucruri despre muzica cultă românească, că … în concluzie tot sistemul educational pe care l-am urmat/absolvit mi-a oferit foarte putine si unele chiar gresite, informatii despre cultura muzicală românească, ba mai mult, mi-a deformat gramatica de perceptie a muzicii autentice românesti. În aceste conditii mi-am spus: avem niste probleme serioase care, necesită solutionare! Evident nu mi-am propus să lupt cu ceea ce este – e risipă de energie – ci să creez alternativa. Alegerea numelui a fost o mare provocare, căci multe dintre ele erau deja „luate”. Aveam nevoie de ceva românesc, care să nu mă lege de o zonă anume, de un spatiu, care să nu îmi pună limite. Când l-am găsit m-am temut însă. Exista de multă vreme Ansamblul profesionist Cindrelul-Junii Sibiului. Faptul că eram la Cluj, însă, mi-a dat curaj. Am vorbit cu câteva persoane despre această denumire si unora li se părea ciudată – evident nu aveau o cultură în domeniu, ci se uitau din afară. Totusi, ceva mai bun nu am găsit. În aceste conditii, am vorbit cu câtiva colegi din Ansamblul Icoane, care mă cunosteau și aveau încredere în mine, respectiv mi-au părut dispusi să mă ajute să pun bazele grupului. După ce am selectat repertoriul de colinde traditionale din judetul Cluj – în Ansamblul Icoane în fiecare an studiam un teritoriu dialectal pentru care aveam câte un caiet de repertoriu, dar Clujul nu se afla printre ele, chiar dacă aveam în repertoriul de colinde câteva melodii din judetul Cluj; prin urmare am zis că dacă suntem la Cluj să începem cu el. Am reusit să fac rost de o sală de repetitii la Casa de cultură a studentilor si am făcut primul afiș.
Reusisem să adun oameni suficienti – nu mai retin numărul 10-12 – doar că cei care erau in Ansamblul Icoane, nu prea puteau să vină si la Junii – mai ales că aveam multe repetitii și pentru unii era prea mult, chiar dacă am reusit să îi atrag cu repertoriul ales. Mi-a rămas însă în suflet o elevă de gimnaziu care venea la repetitii din Săcuieu, o localitate lângă Huedin (la 50 km distantă de Cluj) si care m-a uimit cu câtă dedicatie, bucurie si respect venea, de la o așa depărtare, la repetitii – am rămas prieteni până în prezent. Lucrurile nu au mers din păcate. Mi-am dat seama că am debutat prea târziu. Cei pe care mă bazam erau suprasolicitati si nu puteau veni la repetitii, motiv pentru care nu am reusit să iesim pe scenă. Întrucât începusem munca la proiectul „Colinda în Transilvania – Catalog tipologic muzical”, lucru care a devenit o prioritate pentru mine, am renuntat, până când se vor fi ivit noi perspective mai promitătoare. Se pare că nu am avut mult de asteptat, căci după lansarea volumului, în toamna anului 2013, am fost înstiintat că Fundatia își restrânge activitatea si nu îmi va mai putea asigura norma de lucru. A urmat o perioadă foarte grea pentru mine, căci toate visele, planurile de cercetare (inclusiv un posibil doctorat în etnomuzicologie) erau legate de Fundatie. În iarna anului 2013 am început să fac taxi, lucru care desi îmi plăcea si mi-a adus niste satisfactii, ca muzician, neasteptate, nu a putut dura prea mult. Ceea ce trăiam nu mai semăna a viată. Astfel, subrezit cu totul, am decis în luna aprilie, anul 2014 să mă întorc acasă, la Sibiu. După o perioadă de 2 luni de refacere – în care nu am făcut nimic – si care de-abia acum începe să se încheie, am început să revin la viată prin implicarea, absolut întâmplătoare, într-o productie artistică – initial un recital de poezie jucată – care s-a transformat într-un moment artistic de o mare încărcătură: ( http://www.sibiuartsmarket.ro/ro/demarco-si-petra-petrescu-ad-astra/ )
Implicarea în acest „proiect” a avut un mare impact asupra stării mele si a reusit cu succes să mă repună pe linia de plutire. Între timp, încercasem să văd dacă sunt ceva sanse să intru în colectivul Scolii Populare de Arte si Meserii „Ilie Micu”, dar fără succes. Totusi, în vara anului 2014 am tatonat terenul, am luat contact cu persoanele care am crezut că ar putea întelege ce stiu să fac și m-ar putea ajuta să îmi reiau activitatea si într-un final am reusit ca din toamnă să mă număr printre profesorii de la clasa de Canto Popular. Asa am reusit ca după o lună de acomodare si proiectare a „ce si cum ar trebui să arate cursul de Canto Popular” să îmi dau seama că a venit momentul! După ce le-am propus ideea elevilor mei, m-am sfătuit cu directiunea institutiei si cu colegii de la celelalte clase de Canto Popular si am început repetitiile. Datorită reticentei colegilor, primele aparitii (5 la număr) cu repertoriul de colinde le-am realizat doar cu elevii mei desi reusisem atragerea si a altor elevi de la celelalte clase.
Noul an a venit cu bine, au revenit elevii care nu au putut fi alături de noi la colindat cu mare bucurie ne-am apucat de următorul proiect – Spectacolul „De dor si drag” ce a și continut cântece de dragoste si de joc din Mărginimea Sibiului. Punerea lui în scenă a avut loc de Dragobete. Repertoriul a fost preluat din cele două culegeri de folclor din Mărginimea Sibiului”, povestea (la un moment dat), vibrant, maestrul Cosmin Verde (autorul moral al acestui generos proiect muzical).
Si, la urma urmelor, de ce JUNII?
„Pentru că ei sunt factorii de care depinde identitatea culturală românească, ei reprezintă viitorul comunităţii indiferent că sunt conştienţi de asta, că vor asta, că merită, sunt vrednici sau că îşi asumă acest aspect. E drept că nu există nici o disciplină în cadrul învăţământului de masă care să îi înveţe să fie … români, adică să gândească şi să se exprime româneşte. Şi mie îmi sună ciudat aceste expresii, dar din păcate realitatea aşa arată. Fireşte că lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa. În satul românesc educaţia ştiinţifică şi cea moral-spirituală mergeau mână în mână, ba chiar prima era pusă în slujba celei de-a doua iar rezultatul era un om vrednic pe care comunitatea se putea baza într-un anumit domeniu. În schimb, în oraşul românesc „european” lucrurile stau puţin invers şi anume, educaţia ştiinţifică predomină în detrimentul celeilalte, plus că în ultima vreme tot mai mulţi tineri ţintesc spre niveluri tot mai înalte în ale educaţiei (ştiinţifice). Problema e că la şcoală nu te învaţă să fii om şi prin urmare nici să fii român, pentru că sistemul educaţional este orientat spre ceea ce se află în afară în detrimentul cunoaşterii „înlăuntrului”. Oare cum vom reuşi să fim europeni, dacă încă nu putem fi români?
Prin formarea grupului „Junii” se urmăreşte formarea şi afirmarea tinerilor din mediul urban – şi nu numai – în viaţa socio-culturală, ca modele gândire şi comportament moral-spiritual în conformitate cu normele culturii tradiţionale, instituindu-se ca o replică a Cetei Junilor din satul românesc transilvănean”.
Voci. Voci tinere, neostenite, daruite TRADITIEI. Imbracate in tezaurul romanesc fara de varsta, pentru ca maestrul si discipolii sai sunt convinsi ca FOLCLORUL e din totdeauna pentru totdeauna, de la strabuni pentru copii, nepoti si stranepoti, pentru ca trebuie pastrat viu, autentic. Tocmai de aceea, in aceasta perioada, prezenta lor, a celor din Ansamblul vocal JUNII daruieste, zanind vechile obiceiuri si colinde in sufletele celor care simt romaneste.
JUNII, un ansamblu viu, in peisajul cultural sibian. O confirmare a vorbei din batrani: „ardeleanul nu are cosntiinta imposibilului”. O radacina din care se inalta cantec si datina. Care dau in parg…
sursa foto: Cosmin Verde
