„Lada de zestre” a „doctorului” de obiecte: restaurator la Complexul National Muzeal ASTRA Sibiu (în dialog cu Gabriela Negoescu)

Pe Gabriela Negoescu am gasit-o la atelier, undeva, în mijlocul celebrului Muzeu al Satului din Dumbrava Sibiului. Talmacind, dupa semne numai de profesionisti stiute, taina unui obiect de patrimoniu tezaurizat.

În jurul său, aveam să aflu miracolul unei profesii paralele cu cea de doctor: restauratorul.

Lada veneţiană. Un examen

A făcut popas în Muzeul din Dumbravă. Stă cuminte în laborator, aşteptând să fie „vindecată” de contorsiunile şi amprentele timpului. O ladă veneţiană. Uriaşă, ca un sarcofag din lemn, păstrând în tăcerea ei poveşti ce aşteaptă să iasă la lumină, stârnind întrebări şi provocări, dar mai ales arta şi migala restauratorului în grija căruia se află acum: Gabriela Negoescu, de la C. N. Muzeal ASTRA.

„Este o ladă veneţiană de secol 15, clasificată ca „tezaur”. La drept vorbind, restaurarea, în acest caz, este o provocare, un examen nu doar pentru mine, ci pentru întreaga echipă implicată. Chimist, biolog…Lada provine din Muzeul „Mina Minovici” aflat în custodia Academiei Române. Cel mai probabil, proprietarii au adus-o de la Veneţia. Din câte ne-am putut da seama, după primele evaluări, va fi nevoie de analize şi o muncă extrem de complexe, mai cu seamă că avem motive să credem că, pe parcurs, au existat mai multe încercări de restaurare şi reparaţii nu tocmai reuşite. Pornind de la soclul cu stiucaturi, până la pictură şi eventuale elemente de identificare a autorului sau ale  originii primilor proprietari… Nu va fi deloc uşor. Repet, va fi un examen, chiar şi pentru noi. Cu atât mai mult cu cât, în contractul de lucrări avem termen de 5 luni. Demn de precizat, acest impresionant obiect este evaluat la 30.000 de euro.

„Doctorul” de obiecte

Pornind pe firul discuţiei, Gabriela Negoescu explică: „Noi nu întinerim obiectul supus analizei, restaurării. Nu îl „fardăm”, ca să arate intact şi tânăr ca la început. Noi îi redăm viaţa şi vârsta pe care o are şi încercăm să îl salvăm de la degradare. Ca şi doctorul… Asta implică răbdare, pasiune, o memorie vizuală extraordinară, dragoste de artă, istorie… Viaţa acelui obiect depinde de tine. Nu ai voie să greşeşti”.

O altă ladă… Premiată!

Anul trecut, Gabriela Negoescu, împreună cu o întreagă echipă de specialişti din Muzeul ASTRA a câştigat marele premiu la Salonul Naţional al Restauratorilor de la Craiova, cu mi multe obiecte, piesa „de forţă” fiind tot… o ladă de zestre pictată, datată 1644- de altfel, cea mai veche de acest fel lucrată în ţara noastră şi păstrată în Muzeul ASTRA.  

Altfel spus, un fel de continuare a unui interesant şi generos proiect coordonat tot de artistul Gabriela Negoescu, care a avut ca scop restaurarea unui număr de 45 de lăzi de zestre pictate (proiect realizat printr-un grant oferit de Islanda, Liectenstein şi Norvegia). Munca depusă a constituit, aşa cum recunoaşte directorul C. N. Muzeal ASTRA, Valeriu Olaru, „o probă de maturitate şi probitate profesională”, toate obiectele fiind supuse unui travaliu laborios de investigare şi documentare ştiinţifică, dar şi muncă brută la cote maxime.

Colţarul de secol 18

Primul pas hotărâtor care a călăuzit-o pe Gabriela Negoescu spre profesia de restaurator a fost un colţar… A cărui restaurare şi studiu au constituit lucrarea sa de licenţă şi au redescoperit, se pare o uimitoare poveste.

„Este un colţar din lemn pictat datat 1774. pornind de la an şi de la iniţialele „M. E.”, am început studiul… Nu a fost uşor, pentru că nu aveam date şi bibliografie suficientă. Totuşi, am reuşit să aflu cine au fost cei care au adus arta Renaşterii şi mai ales mobila pictată în Ardeal. Am aflat două nume: Rosler şi Umling. Aceştia din urmă erau, se apre specialişti în obiecte de cult, amvoane, strane, mobilier bisericesc. Citind, am descoperit că soţia acestui Umling, Elena, a decedat exact în 1774, dar şi că printre elementele specifice artei sale erau capul de înger, dar şi detaliul sub formă de scoică, ceea ce se regăseşte şi pe colţarul studiat de mine. Prin urmare, este posibil ca acesta să fi fost făcut în anul morţii Elenei, şi donat, în amintirea sa unei biserici. În interior am identificat urme de pahare, potire ţinute cu gura în jos. Este impresionat, pentru că atunci când restaurezi un obiect, îi afli, vrei- nu vrei, povestea. Afli despre oameni, obiceiuri, credinţe care te înfioară. Descoperi o istorie într-o ladă sau un dulăpior”, mărturiseşte cu emoţie şi bucurie interlocutoarea noastră.

Începutul: prin pod sau… prin gunoaie

La finalul discuţiei, Gabriela Negoescu dezvăluie originea profesiei care o ţintuieşte acolo, în clădirea modernă plină de istorii şi poveşti unde se află laboratoarele destinate restaurării patrimoniului. „Cred că pasiunea asta vine din copilărie. Îmi plăcea nespus să merg să cotrobăi prin podul casei, pe la bunici, pe la cunoscuţi, îmi plăcea să descopăr acolo tot soiul de obiecte vechi, să am grijă de ele şi îmi plăcea enorm mirosul de lemn vechi, la casele bătrâneşti. Uneori mă duceam chiar şi unde aruncau oamenii gunoaiele şi nu  o dată găseam tot felul de obiecte care chiar meritau atenţie. Oricum, e o meserie frumoasă şi dacă iubeşti şi înţelegi lemnul, artistul şi istoria… ai mari satisfacţii”. Vorbeşte simplu şi cu dragoste. Cu respect faţă de drumul ales care, iată îi oferă ocazia uriaşă de a rescrie istoria, de a da viaţă patrimoniului care nu are nici un drept să moară.