Aveţi ocazia să aflaţi informaţii preţioase despre o minoritate mai puţin cunoscută, dar aspru încercată de-a lungul timpului! Este vorba despre comunitatea ,,landlerilor” din zona Sibiului, o comunitate de oameni muncitori şi credincioşi, vorbitori de limbă germană.
Ei bine, detalii esenţiale despre istoria şi stilul de viaţă al landlerilor ies acum la lumina în broşura ,,Landleri printre Saşi” pregătită până la cel mai mic detaliu de către…neobositii cautatori de comori- muzeografii C.N.M. ASTRA.
Publicaţia tipărită în 300 de exemplare va fi lansată oficial joi, 18 decembrie, ora 12.00, în sala de conferinţe a Muzeului ,,Emil Sigerus” (Piaţa Mică, nr. 21, Sibiu). Momentul lansării nu a fost ales întâmplător, întru-cât în fiecare an pe 18 decembrie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Minorităţilor.
Anul 1734…un grup de emigranţi ajungea la Turnişor, Cristian şi Apoldul de Sus, sate de lângă Sibiu. Erau numiţi landleri şi veneau tocmai din Austria Superioară. Împăratul Carol al VI-lea îi alungase fiindcă, luterani fiind, refuzau recatolicizarea. Pedeapsa a fost cruntă: confiscarea proprietăţilor şi alungarea lor departe, până în Transilvania. După un drum anevoios, plin de pericole şi boli ameninţătoare, grupul de landleri a ajuns în sudul Transilvaniei.
Şi-au format mici comunităţi şi au început o nouă viaţă. În anul 2007, comunitatea evanghelică sibiană a inaugurat un muzeu dedicat landlerilor. Muzeul se află în Turnişor, devenit între timp cartier al Sibiului, şi se întinde pe două etaje. Primul etaj este dedicat vieţii creştine a landlerilor, iar la etajul doi facem o incursiune în viaţa cotidiană a acestora.
Denumirea de „Landler” are o conotație regională desemnând locul de origine al acestora, în germană „Land”, denumirea unei regiuni istorice cuprinse între Wels, Gmunden și Vöcklabruck.
Istoria lor începe pe 9 iulie 1734 când, sub domnia lui Carol al VI-lea, Împărat Roman, din ținuturile din Austria aflate sub dominația Casei de Habsburg au fost deportați în Transilvania protestanții, foști catolici ce trecuseră la confesiunea evanghelică luterană. Motivul deportării a fost unul politic, monarhii impunând ca religie de stat religia catolică. Orice schimbare de religie, era văzută ca o amenințarea la adresa stabilității imperiului. A fost inițiată o masivă recatolicizare (Rekatholizisierung), au fost interzise slujbele reformate după Luther, preoții luterani au fost expulzați, iar scrierile „periculoase” ale acestora au fost arse.
Inițial, acțiunea de deportare a fost concepută numai ca o măsură de disuasiune, fapt pentru care, în prima fază au fost exilați numai capii familiilor lutherane cu cea mai mare influență în regiune – Peer și Reisenauer, Riedler și Engleitner, Eggenreither și Stieger – . Ulterior însă, pentru că disuasiunea nu a funcționat, măsura a fost extinsă asupre unor grupuri întregi de populație.
Se știe că, după încheierea Păcii Westfalice, din 1648 în Imperiul German s-a instituit o „lege a emigrației libere” (freies Auswanderungsgesetz) cunoscută sub denumirea latină de „flebile beneficium emigrationis”, care regla relațiile între țările catolice și cele evanghelice ale imperiului. Această lege le garanta țăranilor o emigrare demnă, oferindu-le un interval de trei ani în care să să-și lichideze bunurile imobiliare, dreptul de a lua cu ei întreaga avere mobilă și întreaga familie. precum și dreptul de a-și alege singuri locul de destinație. Majoritatea au emigrat în Prusia.
Pentru că nu respecta această lege, deportarea celor peste 800 de persoane, din care în jur de 200 din Carintia, a fost mascată sub denumirea germană de Transmigration (transmigrare), rămasă în istorie sub denumirea de Karolinische Transmigration. Istoria a consemnat faptul că 624 de deportați, din care jumătate copii, proveneau din parohiile Goisern, Hallstatt, Laufen și Ischl. Aceștia au fost aduși pe calea apei (râurile Siebner-Zillen, Traun și Dunărea) până în Banat, de unde au continuat drumul pe jos până în Transilvania. Nu au avut dreptul să ia cu ei decât „un butoiaș” cu lucrurile proprii, care s-a putut încărca pe corabie, și au primit o sumă de bani, ca avans pentru lichidarea proprietăților lor, ce urma să fie făcută de autorități. Lipsurile și bolile au decimat aproape în întregime acești deportați.
Ravagiile ciumei abătute asupra Transilvaniei în 1738, și ale războiului austriaco-turc din 1736-1739, culminând cu moartea împăratului în 1740, au stopat pe moment transmigrația, care s-a întețit însă sub domnia împărătesei Maria Terezia. Au urmat două valuri mari, 1752 – 1757 și 1773 – 1776, când au fost transmigrați (deportați) alți 3000 de „eretici” din Lande ob der Enns din Kärnten și Steiermark. În anii ’50 au fost deportați în special locuitori din Austria Superioară (Oberösterreich), din regiunile Gmunden, Laakirchen și Vöcklabruck, pentru ca în anii ’70 să mai fie deportați 188 de locuitori din Stadl an der Murr din regiunea Steiermark.
Aceștia s-au stabilit în trei sate din apropiere de Sibiu: Neppendorf (Turnișor, azi cartier al Sibiului), Großau (Cristian, Sibiu) și Großpold (Apoldu de Sus, Sibiu), și sunt cunoscuți sub denumirea de Landler, iar așezarea lor în această zonă ca Landlersiedlung. Prin lege, acestora le era interzis să se întoarcă în ținuturile natale din Austria.
Deportarea (transmigrarea) începută în 1734, de pe domeniul Salzkammergut, s-a terminat în 1776 cu cei deportați din Judenburg din regiunea Weststeiermark.
