Multe si fermecatoare sunt legendele ce tin pe umerii lor, din vechime, Marginimea Sibiului. Una dintre acestea, deloc departe de realitate, spune cate ceva din trecutul comunei Orlat, vecina Gurii Raului.
Aşa după cum aflăm de la col Ioan Părean (impatimit culegator de folclor!), bătrânii satului povesteau odinioară la şezători, despre felul în care s-a ajuns la numele de Orlat.
Ei bine, se spune că pe vremea năvălirilor barbare, localnicii se refugiau în munţii din apropiere până trecea valul aducător de moarte. Acolo în munţi, la colibele risipite prin poienile pădurilor seculare îşi continuau viaţa. Împreună cu animalele lor, sătenii acestor plaiuri stăteau ascunşi până la plecarea spre alte zări a fioroşilor năvălitori, mereu alţii, dar cu aceeaşi poftă de pradă. Când pericolul se îndepărta, cei mai curajoşi coborau în vatra satului, acum pustiit, pentru a se convinge că duşmanii au plecat spre alte meleaguri.
Conducătorul obştii, judele satului, îşi punea atunci mâinile pâlnie la gură şi striga spre cei ce aşteptau semnalul de coborâre de pe crestele împădurite ale muntelui.
« Urlaţi măi la vale, c-au plecat barbarii! Urlaţi cu toţii, cu animale şi merinde, că acum e linişte în sat la noi! »
Atunci începeau să „urle“, adică să coboare sătenii cu tot avutul lor şi să-şi reia viaţa în satul lor iubit, până când un nou val de prădători îşi făcea apariţia în aceste locuri. Atunci ei urcau iarăşi la colibe, de unde apoi „urlau“ din nou, după ce liniştea se aşternea în sat. De multe ori, de prea multe ori, locuitorii satului au trebuit să urce şi apoi să „ urle “ la vale, găsind satul lor mistuit de hoardele barbare.
Şi, uite.-aşa, de la îndemnul vechi « Urlaţi,măi », s-a pomenit şi numele satului.
Demn de precizat, verbul „a urla“, des folosit şi în zilele noastre în Mărginimea Sibiului se foloseşte pentru a desemna coborârea turmelor din munţi la primele brume ale toamnei (exemplu: „La toamnă urlăm cu oile în sat!“)
Descoperă mai multe la SibiuNews
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
