“Speranţa vede invizibilul, simte intangibilul şi împlineşte imposibilul”- spunea Charles Caleb Colton.
La rândul său, Blaga concluziona că „speranţa e cea mai nesecată energie”…
Ei bine, dacă treci pragul Centrului de Plasament pentru Copilul cu Dizabilităţi „Speranţa” din Sibiu vezi şi simţi pe viu toate acestea. Vezi şi înţelegi că dincolo de suferinţă, dăruirea, înţelepciunea, răbdarea sunt cu certitudine cele mai eficace medicamente. Chiar şi pentru bolile care par un blestem. Chiar şi acolo unde durerea se împleteşte cu tăcerea absolută, cu lipsa familiei, cu handicapul unei societăţi în derivă.
40
Ca nişte mucenici ai unei suferinţe absolute- destin, diagnostic, trecut prezent şi viitor, 40 de copii şi tineri cu vârste între 5 şi 18 ani trăiesc aici, la intersecţia dintre durere şi norocul de a fi îngrijiţi în cele câteva căsuţe care nu par nicicum adăpost unor drame greu de imaginat. Sunt copii condamnaţi de boli extreme, precum hidrocefalie, paralizie cerebrală, Sindrom Down, retard mintal sever, epilepsie, autism, distrofie musculară, tetrapareză spastică, cu tulburări grave de comportament, cu eficienţe majore de auz sau văz… copii care nu înţeleg ce li se întâmplă, de ce sunt flori şi oameni în jurul lor sau ce sunt lucrurile acelea multe şi minunate care îi înconjoară- jucăriile şi ornamentele de tot felul… 
40. Ca nişte roboţei pe care numai o minune îi mai poate salva şi care trăiesc nu doar din inerţia destinului, ci mai ales mulţumită harului celor care oră de oră, clipă de clipă, îi îngrijesc cu asupra de măsură.
Educatori, medic, psiholog, logoped, infirmiere… Chiar dacă schema de personal este insuficientă, chiar dacă- aşa, ca peste tot în unităţile de asistenţă socială, salariile sunt infime, chiar dacă copiii de aici au o problematică complexă, care răscoleşte la propriu, aici există speranţă, există leagăne, există curăţenie şi disciplină, există copii care încearcă să picteze sau să facă primii paşi abia la 7-8 anişori, ori să spună măcar câteva cuvinte… există dragoste, respect, bunăvoinţă…
Fiecare căsuţă are câte 10 copii, infirmiere şi educatoare care lucrează în ture de 12 ore şi care sunt, pentru cei mai mulţi… „MAMA”. Şi rezultatele se văd…
Surprinzător, sunt copii cu hidrocefalie sau cu alte diagnostice grave care au ajuns la 15-17 ani, sunt chiar şi doi prichindei care merg la grădiniţă şi vreo cinci care merg la Şcoala Specială… şi încearcă să acumuleze, atât cât pot…
„Chiar dacă părinţii i-au uitat sau îi ignoră sau… cine ştie…”
Muzica, o cale spre vindecare
Aşa cum am aflat de la directorul instituţiei, Constantin Ciobotaru, există intenţia vădită de a demara un extrem de ingenios şi generos proiect privind meloterapia. „Muzica face bine. Oriunde, oricând. Muzica vindecă. Şi consider că pentru copiii noştri trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă. Cât de curând, copiii din centru dar şi cei din comunitate care vin la recuperare, vor beneficia de meloterapie. Sigur, totul ca la carte, cu acordul şi indicaţiile medicului şi psihologului, dar eu sunt convins că vom avea rezultate. Muzica e cel mai bun medicament”, a mărturisit interlocutorul nostru.
Tot astfel, am aflat despre activităţile din centrul de recuperare din cadrul complexului, unde există cabinete de kinetoterapie, balneofizioterapie, logopedie, terapie educaţională. Totodată, conducerea complexului doreşte să iniţieze şi un sector de ergoterapie- „orice, numai să facem bine pentru copii”.
La toate acestea se adaugă micile excursii cu copiii deplasabili- la Muzeul în Aer Liber, la Gura Rîului, la Râul Sadului, al Turnu Roşu, la biserici, mănăstiri sau în parcuri…
Mărturisire
„De când am avenit aici- aproape e un an- mi-am schimbat filosofia de viaţă. L-am văzut pe Dumnezeu cum lucrează prin noi pentru aceşti copii… unii dintre ei ar fi fost morţi sau cine ştie… dacă nu ar fi ajuns la noi. Avem copii care au fost abandonaţi pe stradă, sau în pădure, sau aduşi şi lăsaţi aici ca nişte obiecte de acre nu mai ai nevoie… şi au supravieţuit, şi zâmbesc sau întind mâna să te salute, chiar dacă nu aud sau nu vorbesc”, vorbeşte directorul, la braţ cu câţiva copii care lângă dumnealui e simt apăraţi şi iubiţi şi-l ţin strâns, ca pe o comoară.
…Iată de ce: “Ori de câte ori simţim că nu mai putem continua lupta cu viața, speranţa ne şopteşte în ureche, pentru a ne reaminti: Sunteţi puternici!” (Robert Hensel)
“Speră în speranța iluziei vietii tale fiindcă este unicul lucru real pe care îl ai! (Sorin Cerin)
