Zilele trecute am auzit ceva care m-a cutremurat. Un prieten apropiat, un OM cu un suflet cât 100, profesor în capitală, m-a sunat disperat să-și descarce durerea, să-mi ceară un sfat: “Știi, acum, după 23 de ani de căsătorie, după 3 luni de când am divorțat- și șii bine de ce dar și că am un fiu de 10 ani, am aflat că de fapt, copilul meu NU e al meu. După ce m-am dat cu capul de pereți atâta amar de vreme că nu mă lasă să-mi văd copilul, aflu și că de fapt, sufeream ca prostul, că puștiul NU e al meu. În ce lume trăiesc, în cine să mai am încredere??? Ce fel de viață e asta, printre ce fel de oameni?!”, mă întreba țipând și plângând, depotrivă, bărbatul. Unul puternic, plin de viață, pe care n-aș fi crezut în ceac că îl voi vedea atât de dărâmat…
Corect: în ce lume trăim? CINE și mai ales CUM sunt, de fapt, cei de lângă noi?! Ce mai e respectul, familia, credința, bunul simț? Dar MINCIUNA? Dar RĂUTATEA? Ce se întâmplă??? Greutățile, neputința, interesul, și… mai ce… schimonosesc pe mulți dintre noi. Într-atât încât, până la urmă, întreaga societate se schimbă. În rău!
Și, Doamne, câte drame or fi, sunt și noi habar n-avem! Parcă nu mai suntem noi, parcă stăm, cu toții, pe un butoi cu pulbere, incapabili să mai facem ceva să fim, totuși, fericiți.
