Adie colind de sărbători prin amurgul îngheţat de la poalele Făgăraşilor. În timp ce prin marile oraşe copiii şi tinerii aleargă prin supermaket-uri să-şi cumpere I-Pod-uri de ultimă generaţie, tricouri cu sclipici sau portrete de mari fotbalişti, pe aici tradiţia încă nu s-a pierdut. Şi mai cu seamă în ajun de sărbători, oameni nu se lasă de datină şi credinţă şi-şi aprind în inimi flacăra moştenirii din bătrâni şi a aducerilor aminte.
„Prin părţile noastre, masa-i sfântă! Erau vremuri în care nu se afla gospodărie fără pod în care atârnau slănina şi cârnaţii, casă fără o putină cu brânză, chimniţă fără murături, curte făr’ un cuptor de pită, grădină fără ceapă roşie şi gazdă făr’ un pahar de rachiu pregătit pentru oaspeţi. Acum, dacă ne bucură musafirii, încă le punem dinainte aceleaşi merinde. Pe lângă ele, o ulcică cu lapte proaspăt muls şi-o scovardă cu gem, iar iarna, nelipsitele mere coapte şi cozonac de casă. Cine vrea să cunoască lumea asta parcă din poveşti, să treacă pragul unei case de pe la noi şi să se aşeze, în tihnă, la masă. Prin părţile noastre, totul începe c-un „Tatăl Nostru” şi cu semnul crucii peste pita de casă. După aceea timpul se opreşte în loc, iar lumea se rostogoleşte domol, firesc, fără să se mai grăbească, hăituită, spre nicăieri. Pe la noi masa-i masă, aşa cum casa-i casă, neamu-i neam şi rânduiala rânduială!”
… Mărturisiri ce spun, de altfel, povestea bunei credinţe… altfel spus, „Ce frumoasă poate fi viaţa noastră, depinde de noi ce şi cum alegem”.
