Itoc Caldarar este din Bratei, judetul Sibiu si este unul din decanii de varsta ai breslei vechi a caldararilor. Poate, cel mai vestit din Romania.
L-am întâlnit împreună cu fiul său, Victor, azi, la Casa Artelor din Sibiu, însoţindu-şi nepoţii la faza judeţeană a olimpiadei de Meşteşuguri Artistice Tradiţionale. (Cei doi fac parte din "Asociaţia Artiştilor Populari din România." Au fost prezenţi la târguri şi expoziţii şi au multe premii. Au expus chiar la Brescia, în Italia).
Că doar de la dumnealui şi de la fiul său, mezinii învaţă cu răbdare arta vechea prelucrării cuprului. "E moştenită de la tata şi de al un moşuţ, iar ei au luat-o de la moşii lor…” spune cu mândrie dar şi cu nostalgie, şi-apoi îşi lasă fiul să povestească mai departe. Nu înainte de a mărturisi: „apoi, eu sunt căldărar şi în buletin şi nu mi-i deloc ruşine. Acesta sunt, şi asta fac şi facem ca să trăim”.
Despre prezenţa copiilor la olimpiadă, fiul meşterului, Victor: "Am venit cu băiatul şi cu nepotul (fiul soră-mii). Al meu are 8 ani, celălalt, are 17. Îi învăţăm de mici meserie, să se descurce, să nu stea cu mâna întinsă. Trebuie să muncească, să mănânce, să ţină familia. Ne-am gândit că dacă au fost invitaţi să participe, o să-i stimuleze şi mai mult. Trebuie răbdare, migală, ştiinţă. Ei, şi încă aici nu au foc, că după datină şi tehnică, după fiecare bătaie, metalul trebuie băgat pe foc să se înmoaie. Dar au venit să facă demonstraţie cu toate celelalte operaţiuni dar şi cu obiecte gata făcute să se vadă rezultatul”.
Între timp, cei doi băieţi nici nu răsuflă şi bat şi modelează cu o răbdare şi cuminţenie care atrage toate privirile, întrebările şi bucuria celorlalţi de a fi părtaşi la aşa meşteşug pe viu… nicovala, ciocanul american, cleştii şi toate celelalte unelte se potrivesc de minune în mâinile celor doi băieţi care nici nu se sinchisesc de aparatele de fotografiat sau de ochii curioşi ai celor din juriu. Muncesc disciplinaţi şi răspund din când în când la întrebări, ori se uită în ochii tatălui, spre a şti dacă e bine ce fac.
„Nu au altă cale! Trebuie să muncească!”, spune tatăl categoric, recunoscând că asta ţine şi de condiţia socială. "Ai noştri, ştiţi cum e, nu prea au şansa să meargă la un liceu sau la facultate. Şi apoi mai e însurătoarea. E devreme. Şi atunci trebuie să fie pregătiţi, să fie în stare de ceva. Şi noi aşa am învăţat – nu ne e ruşine de muncă. Muncim cu unelte vechi, moştenite şi ele de la părinţi, de la bunici, ori improvizate de noi. De exemplu, avem foalele făcute din saci de plastic. Dar asta poate dă şi mai mult farmec muncii. Nu lucrăm sofisticat, ţinem la tradiţie. Şi să ştiţi că şi copiilor le place. Uite, acesta mic de cum vie de la şcoală, sare s-şi facă repede lecţiile, apoi vie lângă foc şi mă ajută, şi mai face şi el, mai taie metalul, mai croieşte, mai bate. Încet-încet, va ştii de toate”, a mai spus tatăl.
Dar povestea e poveste, iar munca e muncă. Timp de aproape trei re, cei doi flăcăi au bătut într-una, au modelat cu migală, au curăţat metalul cu soluţie de sare de lămâie şi-au făcut ceaune în miniatură, mai mare dragul. Poate, cine ştie, data viitoare vor merge cu tatăl şi cu bunicul la vreun târg, prin Dumbravă, sau prin alte părţi, să-şi arate măiestria.
Şi cum munca n-a fost în zadar, şi pentru că au ştiut să spună la rândul lor povestea tradiţiei ce o poartă, stăpânind bine amănuntele procesului tehnologic, cei doi s-au ales cu un binemeritat loc I, ceea ce pe lângă diplome şi premii le oferă posibilitatea să concureze la vară la faza naţională a olimpiadei.
