Mighindoala, satul aproape pustiu

Mighindoala (în dialectul săsesc Ängenduel, în germana Engeltal, Ingental, în maghiara Ingodály) este un catun al comunei Seica Mare (Sibiu), în care mai bate doar inima unei batrane, si pe unde se mai încumeta, arar ciobanul- fiul acesteia.

În 1975, satul sibian Mighindoala mai avea 50 de case. În timp a fost părăsit de către locuitorii săi. Au plecat, zice-se, speriaţi de nişte alunecări de teren. De-asta , se pare că însuşi regimul comunist a retras atunci susţinerea. Au plecat învăţătorii, doctorii. Parcă cineva ar fi vrut moartea satului! Cu timpul, populaţia a scăzut treptat dar drastic. Aşa cum consemnează presa vremii, în 2004 mai erau doar 4 locuitori permanenţi şi numai 10 clădiri încă în picioare, printre care biserica evanghelică.

Satul e unul dintre cele mai vechi din Sibiu, menţionat pentru prima dată în anul 1381 cu numele german Engental(Valea îngustă).

Despre satul pustiu consemna, în urmă cu doi ani, un ziar central:

„În 1992, rămăseseră doar 6 oameni. Acum, doar o băbuţă de 74 de ani îşi duce veacul în cătunul din mijlocul Ardealului. Din când în când, mai stă pe acolo şi feciorul său, care are grijă de bătrâneţile ei şi de o turmă de mioare. În picioare mai sunt doar opt căsuţe. La Mighindoala, în altarul fără acoperiş al bisericii ortodoxe, au crescut stejari.”

Ca să ajungi la Mighindoala îţi trebuie o maşină de teren, dar şi aşa tot faci o jumătate de oră ca să acoperi cei 10 kilometri anevoioşi ce despart satul de comuna Şeica Mare. Doar cu calul sau pe jos răzbaţi prin pustietatea cunoscută drept raiul mistreţilor, cerbilor, urşilor şi iepurilor. Telefon fix nu mai e aici de 20 de ani. Cât despre telefon mobil…e ca şi cum ai vorbi despre extratereştri.

Singurul semn care arată că satul a intrat în secolul XXI e becul din bucătărioara lui tanti Emilia Popenţa. Restul de jur- împrejur, pare o bucată de istorie aruncată pe povârnişurile astea de care au fugit mai toţi. 

În 1990, mai locuiau la Mighindoala numai zece familii. « Ultimul sas a murit astă-primăvară. S-a sinucis că suferea de depresie. Era singur şi nu mai avea cu cin' să se certe »fac haz de necaz din oamenii din satele vecine.

« În '92, rămăseseră trei familii care,  o dată la trei luni, se certau între ele. Mergea fostul primar cu poliţistul, beau şi mâncau la fiecare acasă, le dădeau dreptate la toţi şi, la sfârşit, se lăsa cu pupături. După trei luni, povestea se repeta. Se certau de plictiseală! », povestesc alţii.

Loc blestemat?

„Ei,acolo parcă îi loc blestemat”, îşi aminteşte Nea Dragoş, un şofer care pe timpuri, mai ajungea pe-acolo, din când în când, cu marfă la magazin. „Nu-i ţipenie de om, doar bătrâna… eu când meream acolo, mai erau niscaiva, dar când am auzit de la gazetă că acum e satul cu un om, m-am pus la drum să văd cu ochii mei. Şi aşa îi. Îţi ţiuie urechile de pustiu şi parc-aştepţi să iasă strigoi din casele pustii. Nu mişcă nimic acolo. Doar vântul său ploaia. Ai zice că p-acolo o trecut deja sfârşitul lumii!” 

Oierul

Vali Popenţa e trecut bine de 50 de ani şi, deşi căsătorit în Şeica Mare, nu se poate desprinde de locurile unde s-a născut. « Ai mei au plecat în '59 din sat şi s-au întors în '91. Acum cincizeci de ani era satul întreg, cu 50 de familii. Când ne-am întors, mai erau 6 inşi", povesteşte ultimul bărbat al Mighindoalei. Nea Vali nici nu mai ţine minte când s-a ţinut ultima slujbă la biserică. Nici maică-sa, tanti Emilia, la care vine doar din când în când.

Pe locul unde a fost o casă săsească a mai rămas doar cadrul porţii, cu numărul: 15.  „Împăratul” zonei e nea Vali, care îşi păstoreşte turma de 140 de berbecuţi şi 20 de iede pe nu mai puţin de 125 de hectare de păşune. 40 ale sale, 40 în concesiune şi 45 în arendă. Başca nişte porci pe care-i lasă ziua să râme prin pădure, şi seara îi ademeneşte cu lături să vină acasă.

Brânză nu mai face decât pentru consum propriu: « Nu se merită. Cum să duc d-aicea laptele şi brânza. Pun berbecii la îngrăşat, îi vând şi asta e ». Are un singur regret: « Am trei copii şi cel mai rău îmi pare că n-am reuşit să-l conving pe fecior să vină aici, să trăim împreună! ». S-a speriat băiatul că, în vacanţe, în loc să meargă la joacă îl pune taică-său la muncă la oi şi capre. "Eu am avut noroc cu părinţii, că nu puteam singur… Bine-i că-i curent, că altfel chiar că nu mai stăteam p-aici!", povestea acum vreo doi ani oierul unui reporter venit tocmai din capitală să scrie despre satul cu… „două inimi”.

Tanti Emilia are şi ea o companie… canină – căţeluşa Lili. « Cum să mă plictisesc dacă-mi fac de treabă toată ziua! », turuie bătrâna, roşie-n obraji ca o fată mare. Tocmai ce a întins o masă cu zacuscă, caşcaval de capră cu mucegai şi carne de porc prăjită în untură, cu usturoi. Şi o palincă de prune. Doar-doar i-o mai trece pragul careva, nu doar… amintirile de demult.

„Sfânta Treime…verde”

Bisericuţa ortodoxă e o ruină. Nu mai are acoperiş, în altar cresc trei stejari, ca Sfânta Treime. Cea evanghelică e încă în picioare. Umblă vorba că o recondiţionează o fundaţie clujeană. E închisă cu un lacăt mare şi, prin geamurile sparte, vezi pe nişte sfori frunze de mentă atârnate la uscat.

Castane comestibile…

Satul pustiu este exact pe paralela de 46 de grade nord şi, la altitudinea asta, de 604 metri, cresc castani cu fructe comestibile deşi arealul lor e mult mai jos! Vor s-arate că aici tot dă ceva rod!

„Satul se pierde!”

O spune chiar viceprimarul din Şeica Mare, Florin Benghea. „Nu mai locuieşte nimeni acolo. Doar un cioban, dar nu stă tot timpul. Mai sunt câteva case în picioare, restul piere încet.  Chiar şi biserica ortodoxă e o ruină şi se zice că au crescut copaci în ea. Nu avem ce face acolo. Nu mai vine nimeni şi nici nu se pune problema unui proiect de turism rural sau altceva. Astamai degrabă ar merge la Petiş”. De la edil aflăm şi că „de biserica evanghelică se ocupă un domn care trece din când în când pe acolo” dar  şi că „la un moment dat, a existat, se pare, o intenţie de restaurare a câtorva case tradiţionale printr-un proiect al unor studenţi şi arhitecţi, cu o fundaţie… dar asta implica mulţi bani şi… nu s-a mai pus în practică. Cred că mai degrabă acolo ar fi ceva interese legate de terenuri, nu de case sau de repopularea aşezării. Satul se va pierde, nu mai e nimic de făcut acolo”, conchide interlocutorul nostru.

Un sat în care liniştea se măsoară cu veşnicia. Bătrâna şi ciobanul – două relicve- împietrite în credinţa şi ospitalitatea care le curge prin vine ca apa vie. În ciuda pustietăţii.