Write a comment

LUPPASSSS

Să nu ne uităm valorile!

 

Astăzi, 9 august, se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Ioan Lupaş, academician ardelean, profesor de istorie bisericească, preot, politician şi făuritor al Marii Uniri de la 1918, cea mai importantă personalitate pe care a dăruit-o Săliștea culturii naționale.


A urmat studiile primare la Școala din SĂLIȘTE („Satul țăranilor cu biblioteci”) în perioada 1886-1891, apoi a urmat suplimentar o clasă la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, în vederea perfecţionării cunoştinţelor de limba germană şi maghiară.
Din 1892, a urmat studiile secundare în cadrul Liceului de Stat din Sibiu, unde a obţinut rezultate strălucite. Din cauza unui conflict pe teme naţionale cu profesorul de istorie Arpad Tompa, ale cărui aprecieri asupra istoriei poporului român nu puteau fi acceptate de tânărul Lupaş, acesta împreună cu colegul său, Octavian Goga, au fost nevoiţi să se transfere în ultima clasă la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. Aici au susţinut şi examenul de maturitate, Ioan Lupaş fiind şef de promoţie.
Din toamna anului 1900 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Budapesta, unde s-a bucurat de o susţinere financiară din partea Fundaţiei Gojdu, administrată de Mitropolia Ardealului.
La încheierea studiilor, în 1904, şi-a susţinut teza de doctorat în istorie şi filosofie, cu tema "Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă în cursul secolului al XVIII-lea", lucrare publicată în acelaşi an la Budapesta.
Începând cu 1 septembrie 1905 a fost numit profesor pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria patriei şi Istoria universală la Seminarul "Andreian", viitorul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu.
În perioada 1905-1908 a urmat "pe cale particulară" cursurile aceleiaşi instituţii de învăţământ pentru a îndeplini cerinţa de a fi absolvent de teologie pentru a putea profesa.
În luna noiembrie 1907 a fost condamnat pentru "delict de presă" la trei luni închisoare şi 200 de coroane amendă pentru "a fi instigat clasa plugarilor la ură împotriva clasei proprietarilor de pământ". Pedeapsa a fost ispăşită între august şi octombrie 1908 în temniţa din Seghedin. În timpul detenţiei, Lupaş a început să scrie monografia istorică a "Mitropolitului Andrei Şaguna", publicată în 1909 la Sibiu şi răsplătită de Academia Română cu Premiul "Adamachi".
În aceeaşi perioadă, Ioan Lupaş a fost ales membru în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului, precum şi membru în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.
Din cauza activităţii sale de apărare a drepturilor Bisericii şi a populaţiei româneşti, atât la catedră, cât şi pe plan publicistic, la intervenţia ministrului instrucţiunii publice de la Budapesta, Apponyi Albert, Ioan Lupaş a fost nevoit să părăsească Sibiul, pentru un deceniu, din septembrie 1909 până în noiembrie 1911. A fost hirotonit preot şi numit paroh şi "administrator protopopesc" al "tractului" Sălişte.
După un an de interimat, la 1 noiembrie 1910 este ales protopop de Sălişte. Ţinând cont de faptul că protopopul era şi inspector şcolar confesional şi avea 13 şcoli în subordinea sa, Ioan Lupaş a reuşit să salveze de urmările legii şcolare din 1907 a aceluiaşi ministru Apponyi şcolile primare româneşti din protopopiatul său.
La 14 mai 1914 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Pentru activitatea sa prolifică şi susţinută şi la recomandarea lui Nicolae Iorga, în anul 1916, Ioan Lupaş a devenit membru titular al Academiei Române. Discursul de recepţie cu tema "Nicolae Popea şi Ioan Micu Moldovan" l-a rostit abia la 8 iunie 1920.
După întrarea României în Primul Război Mondia, în august 1916,este arestat de către autorităţile maghiare, aşa cum s-a întâmplat cu multe personalităţi şi mulţi preoţi din Mărginimea Sibiului şi din alte zone ale Ardealului ce au luptat pentru drepturile românilor şi au avut o atitudine contrară celei oficiale odată cu intrarea României în război, împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei, în vederea eliberării Transilvaniei. Cu toate acestea, în martie 1917 a fost eliberat, având până atunci domiciliul obligatoriu la Budapesta.
După dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, în toamna anului 1918, participă activ la constiturea Consiliului Național Român din Săliște și Gărzii naționale din Săliște.
La 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, fiind ales în Marele Sfat al Naţiunii Române şi secretar al Resortului pentru Culte şi Instrucţiune Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. În acelaşi an a publicat la Sibiu şi lucrarea sa "Istoria bisericească a românilor ardeleni", de un real folos pentru studenţii de la facultăţile de Teologie şi Istorie.
La 1 septembrie 1919 a fost numit prin Decret al Consiliului Dirigent Român ca profesor titular pentru Istoria modernă a românilor şi Istoria Transilvaniei la noua Universitate din Cluj.
În vara aceluiaşi an a fost înfiinţat Institutul de Istorie Naţională, condus de Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu, constituindu-se aici cea mai veche bibliotecă de istorie din ţară.
Ioan Lupaş a continuat şi activitatea politică, fiind ales deputat de Sălişte în primul Parlament al României reîntregite, iar în anul 1926 a devenit ministru al sănătăţii şi ocrotirilor sociale în guvernul Averescu. În anul 1937 a devenit ministru al cultelor şi artelor în Guvernul României condus de Octavian Goga, naşul său de cununie.
Ceea ce trebuie remarcat este că, paralel cu activitatea politică, Ioan Lupaş a desfăşurat, în continuare, o intensă activitate ştiinţifică şi academică, concretizată în numeroase comunicări în cadrul Academiei Române, unde în 1932 a devenit preşedinte al Secţiunii Istorice şi conferinţe în diversele "despărţăminte" ale Astrei.
Ca o mărturie a prestigiului de care se bucura, precum şi a pregătirii intelectuale de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale activităţi, în anul 1943 a apărut volumul "Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani". Acest eveniment editorial s-a produs cu o întârziere de trei ani din cauza evenimentelor ce au avut loc după semnarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 şi răpirii Transilvaniei de Nord.
În anul 1945, profesorul Ioan Lupaş s-a pensionat, prevăzând, parcă, evenimentele care vor urma pe scena politică a ţării, evenimente care se vor repercuta şi asupra sa.
Astfel, în anul 1948 a fost înlăturat din Academia Română, alături de alţi 104 membri ai înaltului for academic, iar după doi ani, în 1950, a fost arestat de către autorităţile comuniste împreună cu foştii miniştri din perioada interbelică, fiind încarcerat la Sighet, acolo unde a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj şi membru corespondent al Academiei Române. Aici a fost închis până în iulie 1955, perioadă în care a compus balada "Pohod la Sighet", aici încercând astfel să nu se lase copleşit de situaţia dată, deloc nouă pentru el, care fusese încarcerat în condiţii nedrepte asemănătoare şi de către autorităţile maghiare înainte de 1918.
După eliberare şi-a petrecut ultimii ani la Sibiu şi Bucureşti, unde era stabilită fiica sa, Marina. A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

 *În centru, Ioan Lupaș împreună cu mama sa. În fotografia centtrală sus, colegul său, Octavian Goga.


Sursă documentare/foto: Liceul Săliște.

 

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.

Say something here...
Cancel
Log in with ( Sign Up ? )
or post as a guest